Begonia maculata

Begonia maculata, vândută sub numele de begonia cu buline sau begonia-trestie, este o specie erectă, cu tulpini articulate, originară din pădurea tropicală braziliană, una dintre plantele cu frunze pătate mai iertătoare, odată ce lumina și umiditatea intră într-o rutină. Frunzele în formă de aripă sunt verde-oliv deasupra, cu rânduri de pete argintiu-albe, și roșu-burgund închis pe partea de dedesubt, purtate pe tulpini articulate, asemănătoare bambusului, care ajung la jumătate de metru până la un metru în interior. O frunză nouă se desfășoară mică și palidă la vârful de creștere, apoi se închide la culoare și se extinde timp de una până la două săptămâni, pe măsură ce tulpina continuă să urce spre lumină. Oferă-i lumină puternică, filtrată, umiditate peste 50% și udă-o doar după ce solul de la suprafață s-a uscat, și se acomodează repede; sari peste oricare dintre aceste trei condiții și frunzele de jos încep primele să cadă.

O begonie-trestie din substratul pădurii braziliene

Begonia maculata a fost descrisă pentru prima dată de botanistul italian Giuseppe Raddi, din plante colectate în statul Rio de Janeiro, iar Plants of the World Online consemnează în continuare Brazilia ca arie natală. În sălbăticie crește ca arbust de substrat pe podeaua pădurii tropicale umede, în lumina difuză și umedă care filtrează printr-un coronament închis, nu în soare deschis. Botanic, aparține grupului de begonii cu tulpină-trestie, deosebite de tipurile rizomatoase (precum Begonia masoniana) și de tipurile tuberoase, cu repaus, prin rădăcinile fibroase și tulpinile erecte, articulate, care continuă să se extindă sezon după sezon, în loc să se odihnească sub pământ. Numele mai vechi de pepinieră, precum Begonia argentea și Begonia argyrostigma, ambele referindu-se la petele argintii, sunt acum incluse în maculata, care în latină înseamnă pătată.

Lumina: de ce petele au nevoie de strălucire

În interior, această specie vrea lumină puternică, indirectă sau filtrată, genul pe care îl oferă o perdea subțire, la câțiva pași în spatele unei ferestre orientate spre est; o oră de soare blând de dimineață este tolerată, dar orele de soare fierbinte de amiază sau de la vest decolorează culoarea frunzelor și pot arde țesutul subțire dintre pete. Prea puțină lumină se observă înaintea prea multei lumini: tulpinile se întind cu goluri lungi, fără frunze, între noduri, pe măsură ce caută o sursă mai luminoasă, iar petele își pierd contrastul pe un fundal verde mai tern. O plantă care primește lumina de care are nevoie ține frunzele apropiate de-a lungul tulpinii și scoate creștere nouă la câteva săptămâni, pe parcursul primăverii și verii.

Udarea tulpinilor

Ud-o moderat cât timp planta crește activ, lăsând primii doi până la trei centimetri din amestecul fără turbă, cu drenaj bun, să se usuce înainte de următoarea udare, apoi redu și mai mult ritmul odată ce creșterea încetinește toamna și iarna. Tulpinile iartă mai ușor o udare ratată decât un substrat ud, îmbibat cu apă, care putrezește baza tulpinii și este cel mai frecvent mod în care se pierde această specie. Udă la nivelul solului, nu peste coletul plantei, pentru că apa băltită acolo unde tulpinile întâlnesc rădăcinile favorizează aceeași putrezire.

Umiditate fără pulverizare

Venind de pe o podea de pădure cu aer constant umed, Begonia maculata vrea umiditate peste 50%, ideal 60% sau mai mult, dar soluția obișnuită de a pulveriza frunzișul lucrează aici împotriva ei: apa rămasă pe frunzele pătate este exact ce declanșează făinarea, la care specia este predispusă, un strat prăfos și alb care se răspândește cel mai repede în aer stătut și umed. O tavă cu pietriș umplută cu apă sub ghiveci, un umidificator de cameră sau pur și simplu gruparea ei cu alte plante crește umiditatea ambientală fără să ude frunzele, și merită să ții un mic ventilator în apropiere, ca să miști aerul. Ține planta departe de curenți reci și de guri de aer cald, ambele uscând aerul din jurul ei și provocând aceeași răsucire a frunzelor pe care o provoacă umiditatea scăzută.

Sol, ghiveci și fertilizare

Un substrat ușor pentru ghiveci, fără turbă, cu drenaj liber, afânat cu perlit sau nisip grosier, i se potrivește cel mai bine; Royal Horticultural Society listează argila, lutul și nisipul ca baze utilizabile, ținute umede, dar niciodată îmbibate, la un pH acid spre neutru. Un ghiveci de teracotă ajută la eliminarea excesului de umezeală dintr-un amestec udat generos vara, în timp ce un ghiveci potrivit ca mărime, doar puțin mai mare decât bulgărul de rădăcini, împiedică planta să stea în mai mult sol umed decât pot folosi rădăcinile ei. Fertilizează cu un îngrășământ lichid echilibrat, diluat la aproximativ jumătate din concentrație, la udările alternative, pe parcursul primăverii și verii, și oprește-te când creșterea încetinește pentru iarnă.

Când tulpinile se desfrunzesc

Lăsată în voia ei, o begonie-trestie crește înaltă înainte să crească stufoasă: frunzele de jos se îngălbenesc și cad după un sezon sau două, lăsând o tulpină goală, cu frunziș doar în vârf, iar o plantă crescută la lumină ceva mai slabă face asta mai repede. Ciupitul sau tăierea unei tulpini cu aproximativ o treime primăvara forțează creșterea nouă din nodurile latente mai jos, iar o tulpină foarte desfrunzită, aproape goală, poate fi tăiată drastic, până la câțiva centimetri de sol, ca s-o forțezi să se refacă de la bază. Taie întotdeauna chiar deasupra unui nod, articulația ușor umflată unde stă o frunză sau o cicatrice de frunză, pentru că acolo va apărea noul lăstar.

Înmulțirea din butași de tulpină în apă

Resturile de la tăiere nu trebuie irosite: o secțiune de tulpină de zece până la cincisprezece centimetri, cu cel puțin două noduri, cu frunzele de jos îndepărtate, înrădăcinează ușor într-un borcan cu apă ținut pe un pervaz luminos, ferit de soare direct. Rădăcinile apar de obicei din nodurile scufundate în două până la patru săptămâni, iar odată ce ajung la câțiva centimetri, butașul poate fi pus în ghiveci, în același amestec umed, fără turbă, ca planta-mamă. Acesta este modul standard de a înmulți specia, iar combinat cu tăierea de mai sus, transformă o plantă desfrunzită și grea în vârf în mai multe plante mai stufoase.

Dăunători, probleme frecvente și toxicitate pentru animale

Făinarea, un praf fin și alb pe suprafața frunzelor, este problema cea mai specifică acestei specii și urmează frunzișului ud și aerului stătut, nu unei singure cauze; o circulație mai bună a aerului și frunzele uscate opresc de obicei problema fără fungicid. Acarienii apar în aerul uscat de interior și se arată prin pânze fine și pete tocite, punctate, pe partea de dedesubt a frunzelor, și răspund la umiditate crescută și la ștergerea frunzișului. Curenții reci și solul îmbibat cu apă provoacă amândoi căderea bruscă a frunzelor și pot fi ușor confundați cu o boală. Din punctul de vedere al siguranței, ASPCA listează begonia ca toxică atât pentru pisici, cât și pentru câini, principiul toxic fiind oxalatul de calciu solubil, cu cea mai mare concentrație în părțile subterane ale plantei; un animal care mestecă frunzișul prezintă de obicei salivație, iritație orală sau vărsături, așa că merită să ții ghiveciul departe de o pisică sau un câine curios.