Usturoiță

O bienală cu două reputații foarte diferite

Alliaria petiolata, usturoița, este o plantă erbacee bienală din familia muștarului (Brassicaceae) care se comportă complet diferit în funcție de malul Atlanticului pe care o întâlnești. În arealul ei nativ, din Europa până în Asia Centrală și nord-vestul Africii, este o plantă banală de gard viu și o verdeață sălbatică tradițională. În America de Nord, unde a ajuns în secolul al XIX-lea, a devenit unul dintre cei mai agresivi invadatori ai subarboretului forestier, fiind reglementată drept plantă dăunătoare sau invazivă în cea mai mare parte a nord-estului și Midwestului Statelor Unite și în sudul Canadei. Dacă ai găsit o zonă cu usturoiță într-un strat de grădină, la marginea unei păduri sau într-un gard viu umbrit, primele lucruri pe care merită să le lămurești sunt în ce etapă a ciclului ei de doi ani te afli și dacă te afli într-o regiune unde trebuie eliminată, nu lăsată în pace.

Numele acceptat de GBIF pentru specie este Alliaria petiolata (M.Bieb.) Cavara & Grande, familia Brassicaceae, ordinul Brassicales. Ierburile mai vechi și unele flore regionale mai folosesc încă sinonime precum Alliaria officinalis sau Sisymbrium alliaria pentru aceeași plantă, iar numele genului trimite la mirosul de usturoi care o dă de gol imediat ce o iei în mână.

Identificarea rozetei și a tulpinii florale

Plantele din primul an formează o rozetă joasă de frunze în formă de rinichi, cu margini zimțate, de aproximativ 5 până la 10 cm, care rămâne verde peste iarnă, atunci când cea mai mare parte a vegetației din jur s-a ofilit. Zdrobește o frunză și va elibera un miros puternic de usturoi peste care se suprapune o notă piperată, de muștar, cel mai rapid mod de a deosebi usturoița de toporași sau de iederă-de-pământ, care împart același loc umbrit, dar nu miros a nimic atunci când sunt zdrobite. În a doua primăvară, rozeta trimite în sus una sau mai multe tulpini florale, de obicei între 30 cm și puțin peste un metru înălțime, cu vârful acoperit de flori mici, albe, cu patru petale, adunate în ciorchini laxi, aproximativ din aprilie până în iunie, în funcție de latitudine. După înflorire, de-a lungul tulpinii se formează păstăi subțiri numite silicve, fiecare purtând un șir de semințe mici, negre; întreaga plantă moare odată ce semințele sunt formate, încheind astfel ciclul de doi ani.

Unde crește și ce îi permite să se răspândească

Usturoița tolerează o gamă largă de soluri, nisipoase, lutoase sau argiloase, și o gamă largă de lumină, de la umbră totală sub un baldachin forestier compact până la semi-umbră la marginea unui gard viu sau a unui câmp. Tocmai această toleranță la umbră, neobișnuită printre buruienile din familia Brassicaceae, îi permite să colonizeze un covor forestier matur pe care majoritatea celorlalte plante invazive nu îl pot folosi. Preferă solul umed și marginile deranjate, potecile, malurile apelor, marginile grădinilor, dar o populație bine stabilită tolerează condiții mult mai uscate odată ce rădăcinile sunt bine fixate. O singură plantă sănătoasă poate produce câteva mii de semințe, iar acestea nu trebuie să germineze imediat: unele rămân viabile în sol ani de zile după ce planta-mamă a dispărut, motiv pentru care un loc poate continua să producă rozete noi mult timp după ce plantele vizibile au fost smulse.

De ce copleșește pădurile din America de Nord

Două trăsături explică de ce o plantă care se comportă cuminte într-un gard viu european devine o monocultură într-o pădure americană sau canadiană. În primul rând, a ajuns fără insectele, ciupercile și bolile care o țin sub control acasă, așa că aproape nimic din noul ei areal nu o mănâncă înapoi așa cum se întâmplă în Eurasia; University of Illinois Extension notează că căprioarele cu coadă albă, principalul erbivor al pădurilor din estul Americii de Nord, evită să mănânce usturoița și, în schimb, ajută la răspândirea semințelor ei pe blană și copite, în timp ce pasc florile sălbatice native cu care aceasta intră în competiție. În al doilea rând, populațiile eliberează în sol compuși alelopatici care încetinesc creșterea plantelor vecine, înclinând și mai mult competiția în favoarea invadatorului. Efectul combinat este o plantă capabilă să copleșească florile sălbatice de primăvară în doar câteva sezoane de la sosire, apoi să îngreuneze instalarea puieților noi de copaci sub ea.

Smulgerea și controlul unei infestări

Smulgerea manuală este metoda standard de control pentru zonele mici până la moderate, iar momentul contează mai mult decât efortul: smulge înainte ca florile să se deschidă, dacă poți, și întotdeauna înainte ca păstăile cu semințe să se formeze, deoarece o tulpină înflorită tăiată sau smulsă după polenizare poate încă să coacă semințe viabile pe pământ. Smulge atunci când solul este umed, ca să iasă întreaga rădăcină pivotantă; o rădăcină ruptă reface lăstari. Ambalează totul în saci, flori, tulpini și rădăcini, în loc să compostezi, compostul de acasă rareori atinge căldura necesară pentru a distruge semințele, și elimină sacii ca deșeu menajer sau printr-un program municipal care acceptă material vegetal invaziv. Deoarece semințele deja aflate în sol continuă să germineze ani la rând după ce plantele vizibile au dispărut, tratează primul an de control ca începutul unui program, nu ca o soluție definitivă: Rutgers Cooperative Extension recomandă monitorizarea și repetarea eliminării timp de cel puțin cinci ani înainte ca un loc să fie considerat curățat. Acolo unde o populație este prea mare pentru a fi smulsă, o aplicare țintită de erbicid pe rozetă toamna târziu sau primăvara devreme, atunci când majoritatea plantelor native sunt în repaus, este opțiunea pe care majoritatea serviciilor de extensie o descriu drept eficientă.

Culesul și consumul usturoiței în Europa

Aceleași calități care fac din usturoiță o problemă într-o pădure nord-americană o transformă într-o verdeață sălbatică cu adevărat utilă acolo unde este nativă sau de mult naturalizată și nu se află sub un ordin de eradicare. Frunzele tinere, culese din rozeta primului an sau din vârful unei tulpini florale neînflorite, au o aromă ușoară de usturoi și muștar și merg consumate crude în salate sau amestecate într-un pesto în locul busuiocului; frunzele mai bătrâne devin amare și e mai bine gătite scurt, așa cum ai trata orice verdeață aspră din familia muștarului. Florile albe sunt și ele comestibile și fac o garnitură piperată, iar rădăcinile, dezgropate la începutul primăverii înainte ca tulpina florală să se ridice, au o iuțeală asemănătoare hreanului, pe care unii culegători o rad proaspătă drept condiment. Oriunde este reglementată ca invazivă, adică în cea mai mare parte a SUA și Canadei, culesul ei pentru masă este una dintre puținele metode cu adevărat utile de a o elimina, întrucât culesul manual scoate întreaga rădăcină și îndepărtează planta înainte să apuce să facă semințe.

Greșeli frecvente în privința acestei plante

Cea mai frecventă greșeală este să lași tulpinile florale tăiate sau smulse pe pământ: o floare polenizată își poate termina coacerea păstăii folosind energia stocată în tulpină, așa că o grămadă de plante smulse lăsate pe loc poate reînsămânța chiar zona pe care tocmai ai curățat-o. A doua este compostarea în loc de ambalare în saci, grămezile de compost de acasă rareori ating căldura susținută necesară pentru a distruge semințele de usturoiță. A treia este să tratezi un singur sezon de smulgere drept soluție definitivă: din cauza rezervei de semințe din sol, un loc are nevoie de vizite repetate pe parcursul mai multor ani, nu de o singură curățare, înainte ca rozetele noi să nu mai apară. Grădinarii din arealul ei nativ fac uneori greșeala opusă, smulgând orice plantă văzută din obișnuință preluată din ghidurile despre specii invazive, deși câteva lăsate să înflorească sunt o plantă comestibilă blândă și utilă într-un gard viu sau într-un colț umbrit al unei grădini europene.