Rapiță și nap suedez

Brassica napus este o singură specie care face două munci fără legătură între ele într-o grădină de legume: ca rapiță de ulei (canola) este cultura care colorează câmpurile de primăvară în galben și servește deopotrivă ca îngrășământ verde rapid și ieftin, în timp ce, ca grup Napobrassica, este napul suedez (rutabaga), o rădăcină semănată la sfârșitul primăverii și scoasă după primele înghețuri de toamnă și iarnă. Plants of the World Online de la Kew o consemnează ca hibrid stabilizat între Brassica oleracea și Brassica rapa, un cultigen nativ din sudul Europei, care nu a existat niciodată înainte ca aceste două specii să se încrucișeze. Această origine hibridă e motivul pentru care napul suedez are gust de încrucișare între varză și nap: chiar așa și este. Indiferent care formă ajunge într-o grădină, ambele împart aceiași dușmani ai brasicaceelor, hernia verzei și puricii de pământ, și același obicei de a se resemăna singură mult după ce recolta a dispărut.

O singură specie, două culturi foarte diferite

GBIF listează numele acceptat ca Brassica napus L., familia Brassicaceae, cu denumiri populare precum Rapiță, Rapiță de ulei și Nap suedez, care sugerează ambele forme într-un singur rând. Napul suedez apare el însuși în lista de sinonime GBIF a speciei ca Brassica campestris subsp. napobrassica, numele mai vechi al aceleiași rădăcinoase, catalogat acum ca grupul Brassica napus Napobrassica de baza de date a plantelor de la North Carolina State University. Rapița de ulei și napul suedez pornesc din aceeași genetică, dar sunt selectate pentru capete opuse ale plantei: rapița pentru sămânță și ulei, napul suedez pentru o rădăcină umflată care este scoasă din pământ cu mult înainte să apuce vreodată să înflorească.

Semănatul și răritul napilor suedezi

RHS seamănă napul suedez direct afară, de la sfârșitul primăverii până la începutul verii, la aproximativ 2 cm adâncime, în rânduri la 38 cm distanță; semănatul mai devreme tinde să împingă plantele să înflorească înainte ca rădăcina să se fi îngroșat. Răsadurile trebuie rărite în etape, de îndată ce pot fi manipulate, întâi la aproximativ 10 cm, iar în final la 20 până la 25 cm distanță pentru rădăcini de mărime completă, sau lăsate la 8 până la 10 cm distanță dacă recolta este dorită mică, ca legume baby. Sărirea peste rărit este motivul cel mai frecvent pentru un strat de napi suedezi subțiri și lemnoși, în loc de câțiva napi buni: rădăcinile înghesuite concurează pentru același spațiu limitat și niciuna dintre ele nu se îngroașă cum trebuie.

Sol, amplasament și hrănire

Un loc deschis, însorit, cu sol umed dar bine drenat și fertil, i se potrivește cel mai bine napului suedez, potrivit RHS, iar solul acid trebuie văruit înainte de semănat, nu după ce apar problemele. Profilul de la North Carolina State University pentru grupul Napobrassica dă o plajă de pH funcțională de aproximativ 6,0 până la 8,0, mai largă decât tolerează majoritatea brasicaceelor, și avertizează că o săptămână fără aproximativ 2,5 cm de apă lasă rădăcinile lemnoase și amare, în loc să fie crocante. Solul bogat, proaspăt gunoit, e mai bine evitat la semănat: ca majoritatea brasicaceelor, napul suedez își crapă și își bifurcă rădăcina într-un sol prea afânat sau prea bogat în azot proaspăt.

Hernia verzei și puricii de pământ

Cele două probleme ale brasicaceelor care urmăresc napul suedez și rapița în aproape orice grădină sunt hernia verzei și puricii de pământ. Hernia verzei umflă și deformează rădăcinile în gale, fără leac odată ce o plantă e infectată, iar North Carolina State University recomandă un interval de șase ani înainte ca brasicaceele să revină pe un teren unde a apărut. Puricii de pământ sunt în principal o problemă a răsadurilor: adulții rod găurele mici și rotunde în frunzele tinere, iar RHS este clar că răsadurile cu mai puțin de patru frunze adevărate pot fi ucise complet de o atacare masivă. Remediul de încredere, fără pesticide, pentru ambele culturi este același: plasă anti-insecte peste plantele tinere, plus udare constantă, pentru că puricii de pământ preferă solul uscat și răsadurile stresate în locul celor care cresc viguros.

Recoltarea napilor suedezi după ger

Napul suedez are nevoie de aproximativ șase luni pentru a se matura și e de obicei gata de la începutul toamnei, dar rădăcinile lăsate cel mai mult timp în pământ sunt cele mai bune. Iowa State University Extension e directă în privința motivului: îngheturile ușoare transformă o parte din amidonul rădăcinii în zahăr, așa că un nap suedez scos după câteva înghețuri puternice are un gust vizibil mai dulce și mai blând decât unul scos pe vreme caldă. Rădăcinile pot rămâne în pământ pe toată iarna, cu ceva protecție împotriva înghețului puternic, sau pot fi scoase și depozitate la aproximativ 0 până la 2 grade Celsius, la umiditate ridicată, unde se păstrează două până la patru luni, mai mult decât aproape orice altă rădăcinoasă din aceeași semănătură.

Rapița ca îngrășământ verde și cultură de acoperire

Semănată pentru ulei, rapița este o cultură de câmp; semănată într-un strat de grădină fără intenția de a fi recoltată, este un îngrășământ verde. University of Minnesota Extension listează rapița printre opțiunile rapide, de sezon răcoros, pentru o grădină pornită târziu vara, pentru că germinează și acoperă solul repede odată ce vremea se răcește și poate supraviețui unei ierni blânde, în loc să piară complet. Capcana e cea care se aplică oricărui îngrășământ verde din familia brasicaceelor: RHS avertizează că un strat cu îngrășământ verde din brasicacee nu trebuie urmat direct de o cultură de legume brasicacee, pentru că asta construiește exact riscul de hernie a verzei pe care rotația e menită să-l gestioneze.

De ce revine mereu rapița spontană

Oricine a cultivat rapița ca cultură de acoperire, sau a grădinărit lângă un câmp cu ea, va recunoaște răsadurile galbene care tot revin ani mai târziu, neinvitate. University of Minnesota Extension pune o cifră pe acest fenomen: o cultură comercială de rapiță pierde în medie aproximativ 350 kg de sămânță la hectar prin spargerea păstăilor la recoltare, iar fiecare plantă spontană care scapă controlului poate produce, la rândul ei, între 500 și 2.000 de semințe noi. Cercetări din Saskatchewan, citate în același raport de extensie, au găsit o viabilitate a semințelor de 44%, 1,4% și 0,2% după una, două și, respectiv, trei ierni petrecute îngropate în sol, motiv pentru care plantele spontane se împuținează, dar nu dispar într-un singur sezon, și de ce ținerea unei porțiuni de teren fără resemănare timp de doi ani consecutivi este ceea ce chiar golește o bancă de semințe, nu un singur an de vigilență.

Polenizatorii și mitul febrei fânului

Florile galben-aprins ale rapiței sunt, chiar în descrierea RHS, foarte iubite de albine, iar un strat sau un câmp înflorit atrage mult mai multe insecte polenizatoare decât o porțiune de teren gol sau înierbat. Chiar acest detaliu al polenizării prin insecte este cel care subminează reputația rapiței de declanșator al febrei fânului: ea depinde de albine și alte insecte pentru a-și muta polenul, motiv pentru care florile sunt spectaculoase, iar granulele de polen sunt grele și lipicioase, spre deosebire de polenul fin, purtat de vânt, pe care ierburile și copacii îl eliberează cu miliardele tocmai pentru că nu au nicio insectă care să-l care în locul lor. Sezonul de înflorire al rapiței se suprapune cu polenul de mesteacăn, stejar și iarbă în punctele lor de vârf, motiv aproape sigur pentru care o plantă pe lângă care majoritatea oamenilor pot trece fără să strănute e învinuită pentru simptome cauzate de fapt de ceva mai puțin vizibil, care crește în apropiere.