Păducel

Un gard viu de păducel neîngrijit, cu goluri la bază și creștere lungă, dezordonată deasupra, nu este mort, pur și simplu are nevoie de o tăiere drastică sau de o împletire adecvată, iar Crataegus monogyna tolerează amândouă mai bine decât aproape orice altă specie folosită pentru garduri vii. Acesta este spinul gardurilor vii britanice și al multor margini de câmp din Europa continentală: dens, țepos, acoperit cu flori albe timp de două-trei săptămâni în mai și apoi cu fructe roșu-închis din septembrie până iarna. Cere puțin odată înrădăcinat, fără hrănire, fără sol special, doar o decizie anuală despre cât de mult să fie tăiat înapoi, și una pe termen mai lung despre dacă să fie lăsat să crească într-un copăcel sau să fie menținut prin împletire ca barieră rezistentă la vite.

Origine și unde s-a răspândit

Crataegus monogyna este nativ dintr-o bandă largă care se întinde din Europa spre est până în Caucaz, și din Africa de Nord până în Irak, potrivit Plants of the World Online. A fost plantat ca gard viu și paravânt cu mult în afara acestei arii timp de secole, iar în mai multe locuri a încetat să se comporte cuminte. În nord-vestul Pacificului al Statelor Unite, serviciul de extensie al Oregon State University îl listează ca naturalizat și potențială buruiană dăunătoare în Oregon: face sămânță din belșug, păsările duc fructele în pădurile de stejar și în preria deschisă, iar el formează desișuri dense care umbresc subarboretul nativ și se hibridizează cu păducelul negru local, Crataegus douglasii. A urmat un tipar similar în părți din sud-estul Australiei, plantat ca gard viu de fermă și de atunci răspândit în rămășițele de pădure și de-a lungul cursurilor de apă. Nimic din toate acestea nu îl face un gard viu prost pe o parcelă suburbană sau rurală delimitată; înseamnă doar că un gard viu de păducel lângă tufiș deschis sau prerie trebuie supravegheat, nu plantat și uitat.

Amplasare, sol și plantare

Păducelul nu este pretențios în privința solului: RHS îl listează ca fiind mulțumit în calcar, argilă, lut sau nisip, în condiții acide, neutre sau alcaline, și în orice, de la pământ umed, dar bine drenat, până la sol cu adevărat ud, cu condiția să nu fie îmbibat pe perioade lungi. Soarele direct dă cea mai deasă creștere și cea mai bună înflorire; umbra parțială este tolerată, dar creșterea este mai subțire. Plantează pui cu rădăcină liberă între octombrie și februarie, cât timp pământul este lucrabil și neînghețat, la o distanță de 45 până la 60 cm pentru un gard viu, și ia în calcul un rând dublu decalat pentru o barieră mai deasă mai repede. Plantele crescute în container pot fi plantate și în alte perioade ale anului, dar au nevoie de mai multă udare pentru a se stabili. Lăsat netăiat, un păducel ajunge de obicei la 4 până la 8 metri în 10 până la 20 de ani; tunsul regulat îl menține mult mai scund și mai des.

Udarea și stabilirea

Udă bine un pui proaspăt plantat sau un rând de gard viu în primele două-trei sezoane de creștere, mai ales în perioadele secetoase din prima vară, țintind apa la bază, nu pe frunziș. Păducelul stabilit are rădăcini adânci și face față secetei mult mai bine decât pământului permanent îmbibat, așa că udarea excesivă a unei plante mature face mai mult rău decât o lună august ocazional uscată.

Tăierea unui gard viu de păducel

Pentru un gard viu tuns, taie o dată după înflorire, la începutul verii, și din nou la începutul toamnei, ca să-l menții ordonat. RHS notează că lăsarea unor intervale mai lungi între tăieri sacrifică puțin din formă pentru o înflorire de primăvară vizibil mai bună, deoarece florile se formează pe creșterea făcută în anul precedent. Tăierea de renovare, tăierea drastică în lemnul vechi, se face la mijlocul iernii, cât timp planta este dormantă. Un detaliu contează aici mai mult decât la majoritatea arbuștilor: gardurile vii de păducel sunt habitat de cuibărit de prim rang, așa că evită tăierea între martie și august, sau sezonul de cuibărit echivalent local, și verifică mai întâi cuiburile active dacă lucrarea nu poate aștepta.

Împletirea gardului viu: repararea unei baze cu goluri

Acolo unde ani de tuns au lăsat un gard viu subțire și cu goluri la bază, împletirea, nu replantarea, este remediul tradițional, iar RHS numește păducelul cea mai bună specie pentru asta, înaintea porumbarului, alunului, arțarului de câmp și ulmului. Gardul viu trebuie să fi ajuns la aproximativ 2,5 până la 5 metri, cu tulpini principale groase de 5 până la 10 cm la bază; tulpinile supradimensionate sau prost plasate sunt îndepărtate mai întâi. Fiecare tulpină verticală rămasă, numită „pleacher”, este tăiată aproape complet, aproape de nivelul solului, pe partea opusă direcției de împletire, și împinsă la un unghi de aproximativ 35 de grade. Araci de alun sau frasin sunt bătuți de-a lungul liniei, iar tulpinile sunt împletite printre ei, apoi legate în vârf cu nuiele răsucite de alun, castan comestibil sau salcie. Lucrarea se face iarna și necesită exercițiu; National Hedgelaying Society organizează cursuri pentru cine încearcă pentru prima dată. Un gard viu împletit reîncolțește dens de la bază în câteva sezoane, rezolvând golurile pe care tunsul singur nu le repară niciodată.

Flori, fructe și valoare pentru fauna sălbatică

Înflorirea are loc pe tot parcursul lunii mai în majoritatea Marii Britanii și a Europei de Vest: ciorchini de 10 până la 20 de flori albe, uneori ușor rozalii, se deschid pe parcursul a două-trei săptămâni, cu un parfum pe care mulți îl găsesc dulce de la distanță și mai puțin plăcut de aproape. Fructele care urmează sunt roșu-închis, cam un centimetru în diametru, și rămân pe ramuri până iarna târziu, hrănind sturzii și cocoșarii mult după ce alte fructe de gard viu au dispărut. RHS clasifică păducelul printre cele mai bune plante pentru garduri vii pentru fauna sălbatică: floarea este bogată în nectar pentru insectele polenizatoare, iar creșterea deasă și țepoasă oferă păsărilor mici un loc de cuibărit ferit de majoritatea prădătorilor.

Focul bacterian și alte probleme

Focul bacterian, o boală bacteriană care afectează păducelul alături de măr, păr și alți membri ai familiei rozaceelor, provoacă lăstari înnegriți, cu aspect ars. Sfatul RHS este să tai ramurile afectate cu mult sub deteriorarea vizibilă și să dezinfectezi uneltele între tăieri, pentru a evita răspândirea. Făinarea și pata fungică a frunzelor apar în unii ani, dar rareori amenință un gard viu stabilit, iar creșterea înghesuită agravează ambele. Merită verificat pentru ciuperca-de-miere (Armillaria) la o plantă matură care declină fără un motiv evident, iar iepurii sau căprioarele vor jupui scoarța puieților tineri, așa că protejează plantațiile noi până când scoarța se întărește.

Spini, toxicitate și greșeli frecvente

Spinii sunt reali: creșterea tânără poartă țepi ascuțiți, suficient de puternici încât să agațe o mănușă, exact motivul pentru care păducelul a fost folosit pentru garduri vii rezistente la vite timp de secole, dar înseamnă și că trebuie ținut departe de cărările pe unde trec oamenii. ASPCA listează păducelul ca netoxic pentru câini, pisici și cai, iar pulpa fructului copt este folosită de mult timp pentru jeleuri, siropuri și ceai din plante; sâmburii mici din interiorul fiecărui fruct sunt de obicei strecurați, nu mâncați în cantitate, aceeași precauție aplicată sâmburilor multor alte fructe din familia rozaceelor. Cea mai frecventă greșeală este tunsul unui gard viu în aceeași formă strânsă în fiecare an și apoi mirarea de ce abia înflorește, când lăsarea unui sezon între tăierile formale este ceea ce aduce înapoi floarea. A doua este plantarea lui ca un desiș nesupravegheat lângă pădure deschisă sau prerie, într-o regiune precum nord-vestul Pacificului sau sud-estul Australiei, unde a demonstrat deja că se poate răspândi mult dincolo de linia gardului.