Pasiflora albastră

Passiflora caerulea este floarea pasiunii pe care majoritatea grădinarilor din climat temperat o pot ține în viață afară, an de an: RHS o clasifică H4, rezistentă până la circa -10°C lângă un zid ferit, și deține un Award of Garden Merit pentru fiabilitatea sa. Florile albe, în formă de farfurioară, fiecare cu o coroană de filamente dungate în albastru și violet în jurul unui centru crem, se deschid pentru o singură zi, din prima parte a verii până toamna. Vița urcă prin cârcei răsuciți, nu prin tulpini care se împletesc, așa că are nevoie de sârme sau un spalier chiar din ziua plantării, iar spre deosebire de tropicala Passiflora edulis, cultivată pentru fruct, această specie trece cu vederea solul sărac, seceta și un interval larg de pH fără să se plângă. Ceea ce nu tolerează bine este neglijarea vigorii sale: lăsată netăiată lângă un zid cald, crește destul de repede încât să acopere mult mai mult spațiu decât își pot permite majoritatea grădinilor.

Unde o plantezi: soare, adăpost și un zid care reține căldura

Oferă-i un zid orientat spre sud sau vest, într-un loc ferit, soare deplin în cea mai mare parte a zilei sau umbră parțială de două până la șase ore, cu sârme, spalier, arcadă sau pergolă puse deja înainte să înceapă să urce. Un zid din cărămidă sau piatră, care acumulează căldura zilei și o eliberează lent peste noapte, face diferența într-un climat la limită, protejând rădăcinile și tulpinile inferioare în nopțile cele mai reci. Creșterea este rapidă, iar RHS indică un timp de cinci până la zece ani până la înălțimea maximă, ajungând la 8 până la 12 metri înălțime, cu o anvergură de 2,5 până la 4 metri la maturitate, așa că plant-o unde acea dimensiune finală este cu adevărat binevenită, nu unde va avea nevoie de tăieri constante de la o alee sau un jgheab.

Sol și udare: mai puțin înseamnă mai mult

Crește în lut, nisip, calcar sau argilă, acid, neutru sau alcalin, atâta timp cât drenajul este rezonabil; Missouri Botanical Garden notează că se descurcă deosebit de bine în sol afânat, nisipos sau pietros. RHS o listează ca rezistentă la secetă odată stabilită, iar abordarea mai bună este să uzi adânc, dar rar, încurajând rădăcinile să coboare în sol în loc să rămână superficiale și dependente de udări frecvente la suprafață. O viță nou plantată tot are nevoie de udare regulată în primul sezon, cât timp rădăcinile se stabilesc; după aceea, lasă primii câțiva centimetri de sol să se usuce între udări, în loc să-l menții constant umed.

Hrănire fără să ucizi florile

Aceasta este greșeala care îi prinde pe grădinarii obișnuiți să hrănească generos plantele cățărătoare: prea mult gunoi de grajd sau compost împinge Passiflora caerulea spre o creștere frunzoasă, luxuriantă, în detrimentul florilor, un compromis împotriva căruia Missouri Botanical Garden avertizează explicit. Fii econom cu îngrășământul, mai ales orice conține mult azot, iar dacă o viță matură își acoperă sârmele cu verde, dar produce puține flori, remediul este de obicei să hrănești mai puțin sezonul următor, nu mai mult.

Tăierea și dirijarea unei vițe care vrea să preia controlul

Pentru că crește atât de repede, această specie tolerează bine tăierile severe și poate fi tăiată aproape de structura de susținere în fiecare an fără să-și piardă vigoarea. RHS spune explicit că are potențialul de a deveni deranjantă dacă este lăsată nesupravegheată, așa că o tăiere anuală, ideal la sfârșitul iernii sau începutul primăverii, înainte ca noua creștere să se accelereze, o menține în limitele sârmelor, în loc să sufoce arbuștii sau gardurile vii din apropiere. Leagă cârceii noi în mod regulat pe parcursul sezonului de creștere, în loc să aștepți o ordonare o dată pe an, întrucât o viță care s-a desprins de suportul ei este mult mai greu de readus sub control.

Protecție pe timpul iernii unde e mai frig

Unde iernile coboară constant mult sub intervalul de -10 până la -5°C pe care RHS îl dă pentru plantele H4, cultiv-o într-un vas mare, care petrece sezonul de creștere afară, pe un zid însorit, și se mută într-un antreu neîncălzit, o seră rece sau o seră fără îngheț pe timpul iernii. Reduce udarea cât timp stă în casă și așteaptă-te la creștere încetinită și la o pierdere parțială a frunzelor; este veșnic verde în climate fără îngheț, dar semi-caducă acolo unde iernile se răcesc, așa că frunzele căzute la o plantă de afară nu sunt automat un semn de îngrijorare.

Flori, polenizare și fruct

Florile se deschid de la începutul verii până la începutul toamnei, fiecare floare având aproximativ 6 până la 7,5 cm în diametru, iar albinele sunt polenizatorii cel mai des văzuți lucrând pe ele. Florile fertilizate dezvoltă fructe ovale, care se coc de la verde, prin galben, până la portocaliu intens, spre sfârșitul verii sau toamna; Missouri Botanical Garden descrie gustul ca fiind fad de unul singur, dar utilizabil în rețete care cer un fruct asemănător murei. Tăiat în două, fructul dezvăluie o masă de semințe în pulpă portocalie, partea care merită de fapt gustată, întrucât coaja și pieliță nu se mănâncă.

Dăunători și boli specifice acestei specii

Extensia din Carolina de Nord semnalează ploșnița Phlox și ploșnițele înrudite din genul Lopidea, alături de păduchele țestos tip scoică, drept dăunătorii cel mai des raportați la această specie, alături de probleme fungice care se instalează unde circulația aerului în jurul frunzișului este slabă. Dirijarea viței astfel încât creșterea ei să nu se aglomereze într-o pătură densă, fără aer, lângă zid, reduce riscul fungic mai sigur decât orice tratament, iar o tăiere anuală ușoară ajută și ea aici.

Toxicitate și de ce poate deveni o plantă evadată din grădină

Extensia din Carolina de Nord listează Passiflora caerulea ca toxică pentru oameni, la severitate medie: frunzele și tulpinile conțin glicozide cianogenice care pot provoca greață severă, vărsături, somnolență și bătăi neregulate ale inimii dacă sunt mâncate. Lista proprie de plante toxice și netoxice a ASPCA nu conține o intrare pentru această specie sub acest nume, deci nu există un verdict oficial nici într-un sens, nici în celălalt pentru pisici, câini sau cai în mod specific, iar abordarea cea mai sigură cu copiii și animalele de companie este să-i ții departe de frunziș indiferent de asta. Aceeași vigoare care o face iertătoare într-o grădină o transformă și într-un risc invaziv documentat în afara arealului ei natal, iar avertismentul propriu al RHS despre faptul că poate deveni deranjantă merită luat literal atunci când decizi cât spațiu îi oferi.