Trandafir hibrid de ceai

Un trandafir hibrid de ceai sau floribunda cumpărat cu rădăcină liberă sau în ghiveci nu este o singură specie sălbatică, ci un cultivar dintre multe mii, obținut de-a lungul a două secole prin încrucișări repetate între trandafirii vechi de grădină și specii sălbatice precum Rosa chinensis și Rosa gallica. Această selecție a dat grupului trăsătura sa definitorie: flori care apar repetat primăvara, vara și până toamna, nu un singur val de înflorire, așa cum produc majoritatea trandafirilor sălbatici. Ce are nevoie o plantă nouă, în primul rând, este simplu: un loc însorit din plin, sol bogat, lucrat cu materie organică, și punctul de altoire așezat la adâncimea potrivită dacă planta a sosit cu rădăcină liberă iarna.

De ce "Rosa Hybrida" nu este o specie reală

Denumirea comercială Rosa hybrida apare pe etichetele plantelor și pe pliculețele de semințe, dar nu are nicio recunoaștere în taxonomia de bază GBIF: intrarea acceptată pentru întregul grup este pur și simplu genul Rosa L., pentru că trandafirii hibrizi de ceai și floribunda nu sunt o singură specie cu un set fix de strămoși sălbatici, ci un grup hibrid alcătuit din zeci de specii-părinte încrucișate și reîncrucișate de amelioratori încă de la apariția primului hibrid de ceai, 'La France', în 1867. Aceasta este și diferența față de Rosa canina, măceșul sălbatic din gardurile vii europene: canina este o specie adevărată, cu o singură arie nativă și un singur val de flori simple, cu cinci petale, în iunie, în timp ce un hibrid de ceai este o plantă obținută prin selecție, de obicei altoită pe un portaltoi viguros, creată special ca să continue să înflorească după acel prim val.

Plantarea unui trandafir cu rădăcină liberă iarna

Trandafirii cu rădăcină liberă sunt scoși din sol și vânduți în stare de repaus vegetativ, din toamna târzie până la începutul primăverii, iar acea perioadă de repaus, cât timp solul este lucrabil și nu este înghețat sau îmbibat cu apă, este cel mai bun moment pentru plantare. Înmoaie rădăcinile o oră sau două înainte de plantare, sapă o groapă suficient de largă cât să le poți întinde fără să le îndoi, și așază planta astfel încât punctul de altoire, umflătura unde soiul se unește cu portaltoiul, să stea la nivelul solului; într-un climat cu ierni aspre, așezarea lui cu 2-5 cm sub suprafață oferă în schimb punctului de altoire o oarecare izolare la ger, care altfel poate distruge mugurul și lăsa în urmă doar creșterea portaltoiului. Umple groapa în etape, tasând pe măsură ce înaintezi pentru a elimina pungile de aer, apoi udă abundent, chiar dacă planta pare desfrunzită și inertă.

Soare deplin, sol bogat și hrănire de două ori pe an

Hibrizii de ceai și floribunda au nevoie de cel puțin șase ore de soare direct și de un sol lucrat cu gunoi de grajd bine descompus sau compost înainte de plantare; lumina slabă sau solul sărac se văd repede, prin creștere slabă și flori mai puține și mai mici. Hrănește de două ori pe an, nu constant: un îngrășământ granulat pentru trandafiri, împrăștiat la bază primăvara, la începutul creșterii, apoi o a doua aplicare după ce primul val de flori s-a ofilit, pentru a împinge planta spre următorul val de înflorire. Urmează fiecare hrănire cu un mulci din gunoi de grajd sau compost de grădină, gros de câțiva centimetri, ținut departe de tulpini, care ajută la înflorire la fel de mult ca îngrășământul în sine, păstrând umiditatea pe parcursul verii.

Tăierea de la sfârșitul iernii: severă pentru hibrizii de ceai, ușoară pentru floribunda

Taie la sfârșitul iernii, cât timp planta este încă în repaus, dar mugurii încep să se umfle, tăind chiar deasupra unui mugur orientat spre exterior, astfel încât noua creștere să deschidă centrul tufei, nu să îl aglomereze. Hibrizii de ceai primesc tăierea mai severă: scurtează lăstarii cei mai puternici la patru până la șase muguri, adică aproximativ 10-15 cm de la bază, ceea ce pare drastic pe o tufă matură, dar este exact ceea ce produce tulpinile lungi și puternice pentru care sunt cultivați acești trandafiri. Floribunda primește o mână mai ușoară, tăiată undeva între doi și patru muguri, mai sus pe lăstar, pentru că farmecul lor stă într-o masă de flori mai mici, în ciorchini, nu în câteva flori mari, individuale, iar o tăiere la fel de severă ca la hibrizii de ceai le-ar elimina lemnul care susține acel efect.

Îndepărtarea florilor ofilite pe parcursul sezonului de înflorire

Odată ce începe înflorirea, îndepărtarea florilor ofilite menține planta orientată spre următorul val, în loc să coacă măceșe de care nu are nevoie. Pe o tufă matură, taie tulpina florală până la prima frunză cu cinci foliole de sub floare, lăsând cel puțin două frunze cu cinci foliole pe lăstar, pentru că tăierea până la o frunză mai slabă, cu trei foliole, produce o tulpină de înlocuire mai subțire; în primul sezon al plantei, însă, îndepărtează florile ofilite ușor, până la cea mai de sus frunză cu trei foliole, pentru că înlăturarea prea multor frunze de pe un trandafir tânăr îl încetinește tocmai când ar trebui să își formeze rădăcinile. La hibrizii de ceai, în mod specific, ruperea florii ofilite cu mâna, mai degrabă decât tăierea ei cu foarfeca, tinde să grăbească următorul val de înflorire.

Pata neagră, făinarea și afidele

Pata neagră, pete violet-negricioase pe frunze care se răspândesc în sus dinspre baza plantei și provoacă căderea timpurie a frunzelor în verile ploioase, și făinarea, un strat fungic alb pe frunze și boboci, care se dezvoltă acolo unde rădăcinile sunt uscate și circulația aerului este slabă, sunt cele două probleme fungice care definesc cultivarea trandafirilor moderni; trandafirii sălbatici mai vechi, precum Rosa canina, le resping pe amândouă cu ușurință, dar hibrizii de ceai, floribunda și soiurile de terasă sunt constant mai vulnerabili. Deceniile de ameliorare au atacat serios această slăbiciune, iar soiurile vândute astăzi ca rezistente la boli au într-adevăr o rezistență mai bună decât soiurile mai vechi, deși grădinarii ar trebui să se aștepte doar la câțiva ani de respiro înainte ca tulpinile locale ale bolii să ajungă din urmă orice soi rezistent. Afidele, în majoritate afidul roz-verzui al trandafirului, Macrosiphum rosae, colonizează lăstarii noi și fragezi începând din primăvară și se înmulțesc cel mai rapid înainte ca prădătorii lor naturali, precum buburuzele și muștele răpitoare, să devină active în număr mare; verificarea regulată a creșterii noi și strivirea manuală a coloniilor incipiente previn de obicei roua de miere lipicioasă și mucegaiul negricios pe care le aduc infestările severe.

Lăstari de portaltoi

Pentru că majoritatea hibrizilor de ceai și floribunda sunt altoiți pe un portaltoi viguros, nu crescuți pe rădăcinile proprii, uneori apar lăstari de sub punctul de altoire sau din rădăcinile care se întind lateral, iar aceștia sunt creștere de portaltoi, nu soiul cu nume: semnul distinctiv este frunzișul, spinii sau culoarea florilor, care nu se potrivesc cu restul tufei. Smulge lăstarii chiar de unde apar la rădăcină, nu îi tăia la nivelul solului, pentru că un ciot tăiat tinde să regenereze cu și mai mulți lăstari decât înainte; lăsată necontrolată, creșterea portaltoiului este suficient de viguroasă pentru a ajunge, în timp, să domine și să înăbușe complet soiul altoit.

Toxicitate și rănile provocate de spini

ASPCA clasifică trandafirul, genul Rosa, drept netoxic pentru câini, pisici și cai, așa că un animal curios care mușcă dintr-o frunză sau o petală nu reprezintă un risc de otrăvire. Pericolul practic din jurul unui hibrid de ceai este în întregime mecanic: spinii curbați de pe fiecare tulpină provoacă răni adânci prin înțepare și zgârieturi predispuse la infecție, pentru că spinii de trandafir poartă adesea bacterii din sol și spori fungici direct în rană. Mănușile și mânecile lungi pentru tăiere și îndepărtarea florilor ofilite merită efortul, iar orice zgârietură de spin care se înroșește sau se umflă în zilele următoare merită arătată unui medic, nu tratată ca o simplă zgârietură de grădină.