Trandafirul veșnic verde

Rosa sempervirens ajunge la noi ca o plăntuță în ghiveci, dar în câteva sezoane se transformă într-o tulpină lungă, arcuită, în căutare de ceva de care să se agațe. Spre deosebire de majoritatea trandafirilor sălbatici, foliolele sale lucioase, verde-închis, rămân pe plantă pe parcursul unei ierni blânde, în loc să cadă, de aici provenind atât numele latinesc, cât și cel englezesc, „trandafir veșnic verde”. Prima decizie nu este udarea sau fertilizarea, ci pe ce va fi dirijat acest trandafir: un perete, o pergolă sau un copac bătrân, pentru că, lăsat pe sol, se îngrămădește într-un morman încâlcit și spinos, nu într-un arbust bine conturat.

Origine și habitat

Plants of the World Online plasează arealul natural al Rosa sempervirens în zona mediteraneană: Peninsula Iberică, Franța, Italia și Balcanii, până în Turcia, și Africa de Nord, din Maroc până în Tunisia și Algeria. În sălbăticie crește ca o liană, strecurându-se prin tufărișul de maquis și marginile pădurilor deschise, nu ca plantă de sine stătătoare, folosind arbuștii și copacii mici din vecinătate drept schelărie. Acest obicei, de a se cățăra prin altceva în loc să-și formeze propriul schelet, se transmite direct în grădină: dați-i o gazdă sau o structură și se comportă frumos; lăsat fără sprijin, se întinde dezordonat.

Alegerea unui suport și a unei poziții

Potrivit RHS, este un trandafir întins, viguros, aproape veșnic verde, care ajunge la 4-8 m înălțime, cu o anvergură de 2,5-4 m la maturitate, având nevoie de 5-10 ani pentru a umple acest spațiu. Această amploare exclude un mic spalier sau un obelisc într-un strat. Un perete de casă cu sârme, o pergolă deasupra unei alei sau un copac matur cu ramificație deschisă îi oferă toate spațiul necesar să se dezvolte. RHS recomandă soare plin sau umbră ușoară, într-o poziție ferită, departe de cele mai reci vânturi de iarnă, ceea ce protejează și frunzișul veșnic verde de arsurile pe care le poate provoca un îngheț puternic, neprotejat.

Sol, plantare și udare

Recomandările de cultivare ale RHS cer un sol fertil, bogat în humus, umed dar bine drenat, și enumeră calcarul, argila, lutul și nisipul ca fiind toate potrivite, indiferent dacă pH-ul este acid, neutru sau alcalin. Încorporați materie organică bine descompusă la plantare, întrucât aceeași groapă va susține trandafirul timp de decenii, odată ce se instalează pe un perete sau într-un copac. Udați regulat în primele unul sau două veri, cât timp sistemul radicular este încă superficial; după aceea, o plantă crescută într-un climat de tip mediteranean, cu umiditate rezonabilă a solului, are nevoie de puțină udare suplimentară, în afară de o udare profundă în perioadele de secetă prelungită.

Fertilizare și dirijare: grupa de tăiere 18

Mulciți la sfârșitul iernii sau începutul primăverii și aplicați atunci un îngrășământ general pentru trandafiri sau arbuști, cu o a doua fertilizare la începutul verii pentru a susține valul de înflorire, urmând recomandările RHS. Rosa sempervirens se încadrează în grupa de tăiere 18 a RHS, trandafirii întinși: în loc de o tăiere drastică anuală, sarcina principală este legarea de suport a noilor tulpini lungi pe măsură ce cresc și, după înflorire, scurtarea lăstarilor care tocmai au înflorit, pentru a împiedica scheletul plantei să devină un ghem impenetrabil. O avertizare RHS ușor de trecut cu vederea: nu tăiați după înflorire dacă doriți măceșele, deoarece acea tăiere îndepărtează lemnul care altfel ar coace fructele pe parcursul toamnei.

Înflorire, frunziș și măceșe

Frunzele sunt lucioase, verde-închis, alcătuite din cinci foliole cu dinți ascuțiți, ceea ce menține planta cu aspect „îmbrăcat” chiar și în afara sezonului. Florile sunt parfumate, simple, albe, cu stamine aurii, cu diametrul de 3-5 cm, purtate în ciorchini mici pe lăstari laterali scurți, primăvara și la începutul verii, un singur val de înflorire, nu o înflorire repetată pe parcursul sezonului. Dacă nu este tăiată după înflorire, aceasta este urmată de măceșe mici, portocaliu-roșii, toamna, ceea ce este compromisul de cântărit față de curățarea plantei pentru formă imediat după ofilirea florilor.

Dăunători și boli

RHS enumeră o listă lungă de dăunători care pot apărea pe această specie: păduchi de plante, cicada trandafirului, acarianul roșu de seră, cocoșei țestoși, omizi și mai multe specii de viespi cu ferăstrău, inclusiv marea viespe-cu-ferăstrău a trandafirului, viespea-limacoidă a trandafirului și viespea care răsucește frunzele trandafirului, alături de pagubele provocate de căprioare și iepuri pe creșterile tinere, prin roadere. Pe partea de boli, pata neagră a trandafirului, rugina trandafirului și făinarea trandafirului sunt cele de urmărit pe frunziș, cu boala replantării și uscarea lăstarilor trandafirului drept riscuri legate de plantarea pe un teren unde au mai crescut trandafiri sau în lemn deteriorat, iar ciuperca-de-miere (Armillaria) ca o problemă ocazională, mai gravă. O bună circulație a aerului în jurul structurii de susținere și curățarea frunzelor căzute toamna reduc încărcătura fungică pentru sezonul următor.

Greșeli frecvente și toxicitate pentru animale de companie

Cea mai frecventă apreciere greșită este tratarea acestui trandafir ca pe un trandafir arbust compact și alocarea unui spațiu dimensionat pentru ceva de zece ori mai mic; în câteva sezoane, tulpinile depășesc un mic spalier și încep să caute cel mai apropiat gard sau burlan. A doua greșeală este tăierea după un program fix, toamna sau primăvara, din obișnuință, ceea ce fie îndepărtează măceșele sezonului curent, fie taie lemnul care ar fi înflorit anul următor, întrucât trandafirii întinși din grupa 18 se taie imediat după înflorire, nu după un calendar general. ASPCA listează trandafirii, la nivel de gen, ca netoxici pentru câini, pisici și cai, deci planta în sine nu reprezintă un risc de otrăvire; pericolul practic este exclusiv mecanic, provenind de la tulpinile spinoase ale unui trandafir care, la maturitate, are câțiva metri de tulpină cățărătoare.