Cală pătată

Zantedeschia albomaculata se recunoaște mai ales după frunze: lame semi-erecte, de la lanceolate la săgetate, pătate cu pete albe translucide, spre deosebire de frunzișul verde uniform al călei roz (Zantedeschia rehmannii) sau de frunzele verzi solide ale călei albe (Zantedeschia aethiopica). Spata în formă de pâlnie care apare vara se deschide albă, crem, galben pal sau roz pal, cu un diametru de până la 12 cm, cu o pată mov mică la gât și un spadix galben în centru, conform RHS. Tratați-o ca pe o plantă tuberoasă cu creștere vara și repaus iarna, nu ca pe o plantă de baltă sau o plantă de apartament permanentă, și majoritatea întrebărilor legate de îngrijire își găsesc răspunsul de la sine.

Arealul natural și cele două subspecii

Plants of the World Online indică arealul natural al Zantedeschia albomaculata ca fiind din Nigeria până în Tanzania și Africa de Sud, cuprinzând țări de la Angola și Camerun în vest până la Tanzania în est și coborând prin Zimbabwe, Zambia, Malawi și mai multe provincii sud-africane, inclusiv KwaZulu-Natal și Free State. POWO recunoaște două subspecii acceptate: subsp. albomaculata, pe acest areal tropical și sud-african mai larg, și subsp. macrocarpa, restrânsă la Africa de Sud. Pepinierele rareori le separă prin denumire, așa că o plantă etichetată simplu Zantedeschia albomaculata într-un centru de grădinărit este aproape întotdeauna subspecia mai răspândită, albomaculata.

Cum se recunosc frunzele pătate cu alb

Numele speciei, albomaculata, înseamnă „pătată cu alb”, iar frunzele confirmă acest lucru, ajungând la aproximativ 45 cm lungime, cu pete care variază de la o presărare ușoară până la pete albe dense, în funcție de fiecare plantă în parte. Această pătare este cel mai rapid mod de a o deosebi de Zantedeschia rehmannii, ale cărei frunze rămân verzi uniform, și persistă pe toată perioada de vegetație, înainte ca frunzișul să se usuce pentru repausul de iarnă, întrucât este un geofit cu frunze căzătoare, nu o plantă de apartament veșnic verde.

Lumină și un loc însorit, ferit de vânt

Recomandările RHS cer soare plin și o expunere spre sud sau vest, ferită de vânt, deoarece tulpinile florale sunt subțiri în raport cu dimensiunea spatei. În Marea Britanie și în climate similare, cu veri răcoroase, aceasta înseamnă de obicei un ghiveci pe o terasă însorită sau o seră, mai degrabă decât un strat deschis și expus. Acolo unde verile sunt fierbinți, puțină umbră după-amiaza ajută la prevenirea arsurii vârfurilor frunzelor, deși specia înflorește tot cel mai bine cu o doză puternică de soare direct dimineața și la amiază.

Udarea în perioada de creștere și de repaus

RHS descrie umiditatea optimă a solului ca fiind umedă, dar bine drenată, ceea ce în practică înseamnă udare generoasă cât timp planta are frunze și flori pe parcursul verii, apoi reducerea drastică a udării pe măsură ce frunzișul începe să se îngălbenească. Odată ce frunzele s-au uscat complet, udați doar cu zgârcenie, atât cât să împiedicați tuberculul să se zbârcească, până când creșterea reia primăvara. Acest repaus uscat nu este opțional: un tubercul ținut umed toată iarna este una dintre cele mai frecvente cauze prin care grădinarii pierd această specie din cauza putrezirii.

Sol și transplantare în ghiveci

Un substrat pe bază de lut sau nisip, fără turbă, i se potrivește bine, iar RHS notează că specia tolerează sol acid, neutru sau alcalin, astfel încât pH-ul este rareori factorul limitativ. Drenajul contează mai mult: un ghiveci cu un orificiu de drenaj generos, sau un strat amendat cu pietriș acolo unde solul natural este lut greu, împiedică tuberculul să stea în apă în timpul sezonului de creștere și mai ales în timpul repausului uscat de iarnă. Reîmprospătați stratul superior de substrat în fiecare primăvară, când începe noua creștere, și măriți dimensiunea ghivecelor treptat, în loc să treceți direct la un ghiveci prea mare, care rămâne umed prea mult timp după fiecare udare.

Înmulțirea prin divizare și sămânță

RHS enumeră divizarea rizomului și semănatul ca fiind cele două metode de înmulțire pentru Zantedeschia albomaculata. Divizarea este metoda mai rapidă și mai sigură: după ce frunzișul s-a uscat, scoateți tuberculul, separați lăstarii care au propriul punct de creștere și lăsați suprafețele tăiate să se usuce și să formeze o crustă timp de o zi înainte de a-i planta în ghiveci, ceea ce reduce riscul de putrezire la rană. Semănatul durează mai mult până la atingerea dimensiunii de înflorire și, deoarece formele colorate cu denumire sunt de obicei clone, plantele obținute din sămânță pot varia și ele ca și culoare a spatei față de planta-mamă.

Greșeli frecvente și dăunători

Cea mai frecventă greșeală este udarea pe timp de iarnă ca și cum planta ar fi încă în creștere, ceea ce putrezește tuberculul înainte de sosirea primăverii; aproape la fel de des întâlnită este plantarea într-un amestec greu, îmbibat cu apă, care nu se drenează niciodată suficient de rapid, nici măcar vara. În interior sau în seră, RHS semnalează păduchii de plante, acarianul roșu și musca albă drept dăunătorii cei mai probabili să apară, de obicei pe creșterile noi și fragede dintr-o seră caldă și fără curenți de aer; în aer liber, într-un loc însorit și aerisit, planta este, în rest, destul de rezistentă la probleme.

Toxicitate și manipulare

RHS listează Zantedeschia albomaculata ca fiind dăunătoare dacă este ingerată și iritantă pentru piele și ochi la contactul cu seva, și recomandă purtarea mănușilor la manipularea sau divizarea tuberculului. Baza de date de plante ASPCA nu conține o înregistrare sub acest nume de specie sau sub numele comun, cală pătată; intrările sale pentru cală și cală-de-apă sunt toate înregistrate sub specia înrudită Zantedeschia aethiopica. Având în vedere că ambele specii aparțin familiei aracee și au în comun cristalele insolubile de oxalat de calciu responsabile de această iritație, tratați tulpinile tăiate, seva și diviziunile de tubercul ale Zantedeschia albomaculata cu aceeași precauție față de animale de companie și copii ca orice altă cală.