Anthurium

"Floarea" roșie și lucioasă a Anthurium andraeanum nu este deloc o petală: este o spată, o frunză modificată, înfășurată în jurul unui spadix subțire și galben, plin cu sute de flori adevărate, minuscule. În natură, planta crește ca epifit pe trunchiuri de copaci, din Columbia până în Ecuador, înfigându-și rădăcinile în crăpăturile scoarței și nu în sol, motiv pentru care un exemplar de ghiveci scoate în continuare rădăcini aeriene groase de-a lungul tulpinii, la mult timp după ce s-a acomodat în recipient. Vândută aproape peste tot sub numele de floare-de-flamingo, produce spate noi în cea mai mare parte a anului, dacă lumina este potrivită, iar majoritatea nemulțumirilor pe care le au crescătorii, spate care pălesc într-un verde stins, vârfuri de frunze uscate, rădăcini ce refuză să rămână îngropate, se trag din faptul că este tratată ca o plantă obișnuită de sol, în loc de epifitul cățărător de pădure care este de fapt.

Un epifit columbian, nu o plantă de mlaștină

Plants of the World Online indică aria natală a Anthurium andraeanum din Columbia până în Ecuador, unde crește ca subarbust epifit în pădurea tropicală umedă, cu rădăcinile întinse peste scoarță, nu îngropate în litieră. Acest habitat explică două lucruri care nedumeresc colecționarii: toleranța pentru ghivece ceva mai strâmte și cu drenaj grosier, și rădăcinile aeriene groase care apar de-a lungul tulpinii inferioare, indiferent cât de bine este plantată. Spre deosebire de alte plante de interior vândute sub o etichetă depășită, numele comercial corespunde aici cu clasificarea științifică acceptată; baza taxonomică GBIF confirmă Anthurium andraeanum, familia Araceae, ca nume acceptat, așa că nu există nicio reclasificare ascunsă de explicat unui cumpărător curios.

Lumina și motivul pentru care spatele devin verzi

În interior, planta are nevoie de lumină indirectă puternică, nu de un colț întunecos sau de o fereastră sudică neprotejată. Puțin soare blând de dimineață este tolerat, dar orele de soare direct de după-amiază ard frunzele subțiri și decolorează culoarea spatei, în timp ce prea puțină lumină produce efectul opus: spatele noi apar palide, subdimensionate sau rămân verzi în loc să se coloreze în roșu, iar înflorirea încetinește până se oprește. Remediul pentru o spată care rămâne verde este aproape mereu mai multă lumină, nu mai mult îngrășământ; mută planta mai aproape de o fereastră orientată spre est, sau de una spre sud ori vest, protejată de o perdea subțire, și judecă rezultatul la următoarea spată, nu la cea actuală, pentru că o spată deja deschisă nu își va schimba culoarea.

Udarea și umiditatea

Udă atunci când suprafața substratului este uscată la atingere, nu după un program fix, și folosește apă de ploaie sau apă purificată ori de câte ori este posibil; notele de cultivare RHS recomandă udarea generoasă cu îngrășământ diluat pentru orhidee, o dată la două săptămâni, din primăvară până toamna, apoi reducerea la udări rare iarna, menținând planta peste 18°C. Umiditatea contează la fel de mult ca tehnica de udare: această specie are nevoie de aer vizibil umed, iar vârfurile frunzelor și marginile spatei se brunifică atunci când aerul rămâne prea uscat prea mult timp. O tavă cu pietriș umplută cu apă, o baie aburindă sau un umidificator amplasat în apropiere ajută toate; o plantă ținută pe un pervaz uscat, lângă un calorifer, prezintă daune pe care udarea atentă, singură, nu le va repara.

Rădăcinile aeriene: lasă-le în pace

Rădăcinile groase, cenușii, care ies din tulpină deasupra nivelului solului nu sunt un semn că planta se chinuie. Sunt aceleași rădăcini aeriene pe care specia le folosește pentru a se agăța de scoarță în natură, iar tăierea lor sau forțarea lor în ghiveci face mai mult rău decât dacă sunt lăsate expuse. Unii cultivatori înfășoară în jurul lor o fâșie de mușchi sfagnum umed, pentru a încuraja absorbția suplimentară de umiditate, alții pur și simplu le lasă să atârne; ambele variante sunt bune. Ceea ce nu ajută este îngroparea întregii mase de rădăcini într-un sol dens și îmbibat cu apă, care sufocă rădăcinile mai fine de dedesubt. Un amestec grosier, mai apropiat de cel pentru orhidee decât de compostul obișnuit pentru ghivece, oferă atât rădăcinilor îngropate, cât și celor aeriene, buzunarele de aer de care are nevoie acest epifit.

Hrănirea și ciclul de înflorire aproape continuu

Notele de cultivare RHS descriu spatele Anthurium andraeanum apărând pe tot parcursul anului, nu doar într-un anotimp anume, așa că o plantă matură și bine luminată poate purta o spată deschisă mai multe luni decât nu. Hrănește cu un îngrășământ lichid echilibrat sau specific pentru orhidee, diluat la jumătate din concentrația indicată pe etichetă, o dată la două săptămâni, în perioada de creștere activă, și oprește hrănirea în lunile mai întunecate de iarnă, când atât creșterea, cât și înflorirea încetinesc. Taie de la bază o spată ofilită, odată ce s-a veștejit și uscat, în loc să o lași să putrezească lipită de tulpină, astfel încât planta să își direcționeze energia spre următorul mugur, nu să o rețină pe cea moartă.

Substratul și replantarea

Recomandările RHS cer un amestec specific acid și grosier: două părți compost ericaceu, fără turbă, la o parte perlit și o parte scoarță de orhidee, iar recomandările separate de la NC State Extension situează pH-ul tolerat al solului sub 6,0. Replantează o dată la unul sau doi ani, într-un ghiveci cu doar o mărime mai mare, deoarece un recipient prea încăpător reține umiditate în exces în jurul rădăcinilor, care au nevoie de drenaj rapid. Înmulțirea se face cel mai sigur din butași de tulpină ce includ cel puțin un nod și rădăcina aeriană aferentă, sau din semințe culese de pe un spadix polenizat, o cale mai lentă, pe care majoritatea cultivatorilor de acasă o evită în favoarea unui butaș înrădăcinat.

Dăunători și o precizare importantă despre toxicitate

Păduchii țestoși făinoși, păianjenii roșii, musculițele albe, cochiliile și afidele sunt dăunătorii cel mai probabil să apară, de obicei pe o plantă deja stresată de umiditate scăzută sau lumină insuficientă, iar tripșii pot lăsa dungi palide pe spatele noi. Putrezirea rădăcinilor, cauzată de un substrat care rămâne umed, este un risc mai mare decât orice insectă, și este motivul principal pentru care drenajul trebuie să conteze mai mult decât generozitatea cu stropitoarea. În privința toxicității, merită să fim preciși cu privire la care Anthurium este vorba: baza de date a ASPCA listează "Flamingo Flower", alături de denumirile comune Flamingo Lily, Tail Flower, Oilcloth Flower și Pigtail Plant, sub numele științific Anthurium scherzeranum, o specie înrudită, dar distinctă, nu Anthurium andraeanum. Asta nu înseamnă că andraeanum este sigură de mestecat: fiecare Anthurium conține cristale insolubile de oxalat de calciu, tipice familiei aroidelor, iar ghidurile universităților de extensie tratează întregul gen ca fiind capabil să provoace iritație orală, salivație excesivă și vărsături la un animal care o mușcă. Ține-o departe de pisicile și câinii care mestecă orice, indiferent de eticheta exactă de pe pagina ASPCA.