Urechea-elefantului uriașă

Alocasia macrorrhizos este aroideea din spatele majorității frunzelor uriașe, lucioase, orientate în sus, vândute sub numele de urechea-elefantului uriașă sau urechea-elefantului dreaptă. O plantă tânără, în ghiveci de pepinieră, arată modest, dar dă-i căldură, umiditate și spațiu pentru rizomul ei și va face frunze de un metru sau mai mult în doar câteva sezoane de creștere. Cele două lucruri care o fac sau o distrug sunt constanța umidității și protecția la frig: este o plantă de margini tropicale umede, nu o suculentă de deșert, iar o singură iarnă rece și umedă poate putrezi corm-ul complet. Pune la punct elementele de bază și te răsplătește cu frunze noi care se desfac la câteva săptămâni, pe tot parcursul lunilor calde.

Origine și cum o deosebești de Colocasia

Plants of the World Online listează aria natală a speciei Alocasia macrorrhizos din Malesia centrală până în Queensland, inclusiv grupul insulelor Murray, unde crește pe malurile râurilor, la marginea pădurilor și pe alte terenuri deranjate, permanent umede, mai degrabă decât în umbra deasă, sub coronament închis. Comunitățile din Pacific au purtat corm-ul prin toată regiunea, timp de secole, ca sursă de rezervă de amidon, motiv pentru care apare acum naturalizată mult în afara acelei arii originale, inclusiv în părți din Florida, unde este tratată ca buruiană pe siturile umede, deranjate.

Centrele de grădinărit o confundă adesea cu Colocasia esculenta, adevăratul taro, pentru că ambele sunt numite urechea-elefantului. Modul sigur de a le deosebi este locul de prindere a frunzei: la Alocasia, pețiolul se prinde de lamă în crestătură, așa că vârful frunzei este orientat în sus, în timp ce la Colocasia pețiolul se prinde mai aproape de centrul lamei, așa că frunza atârnă cu vârful în jos și scurge apa de pe vârf. Alocasia macrorrhizos ține și frunzele pe pețioluri mai rigide, mai drepte, decât majoritatea hibrizilor mai mici de Alocasia vânduți ca plante de apartament.

Lumina și amplasarea

Afară, în climate calde, această specie vrea umbră parțială sau soare filtrat; frunzele uriașe se ard rapid în soare neîntrerupt de amiază, iar vântul puternic le sfâșie la fel de repede, așa că un loc adăpostit, cu lumină pestriță, este prioritatea când o amplasezi într-un strat de grădină. La interior sau într-o seră, vrea cea mai puternică lumină indirectă pe care i-o poți oferi, aproape de o fereastră orientată spre est sau vest, pentru că o frunză crescută la prea multă umbră iese mică și palidă, pe un pețiol subțire și alungit. Soarele direct prin geam orientat spre sud, la amiază, este singura expunere de evitat, decolorează pete pe suprafața frunzei în doar o zi.

Udarea

Nu este o plantă căreia să-i lași solul să se usuce complet între udări. În mediul ei natural, umed, rădăcinile stau într-un teren permanent umed, așa că la interior solul trebuie să rămână constant umed în sezonul de creștere, udat din nou de îndată ce primii câțiva centimetri de sus încep să se usuce, nu după un program fix, săptămânal. Un ghiveci care se usucă complet arată repede: frunzele de jos se lasă, iar cea mai nouă poate să nu se deschidă complet. Redu brusc udarea odată ce temperaturile scad toamna, pentru că solul rece și umed din jurul unui corm latent este cel mai rapid mod de a pierde planta, prin putrezire.

Solul și ghiveciul

RHS listează lutul și nisipul ca tipuri de sol în care specia se descurcă cel mai bine, menținute umede, dar bine drenate, ceea ce într-un container se traduce printr-un amestec bogat, plin de humus, îmbunătățit cu perlit sau nisip grosier, ca apa să circule liber, în loc să bălăcească în jurul rizomului. Pentru că o plantă matură este grea și încărcată în partea de sus cu frunze late, alege un ghiveci lat și stabil, nu unul înalt și îngust, și asigură-te că are orificii reale de drenaj. Replantează primăvara, odată ce rădăcinile încep să se învârtă la bază sau odată ce lăstarii laterali aglomerează marginea, urcând doar cu o mărime de ghiveci odată.

Temperatura și umiditatea

Urechea-elefantului uriașă nu tolerează deloc frigul sub aproximativ 10 grade Celsius, iar RHS o clasează H1a, ceea ce înseamnă că are nevoie să rămână peste 15 grade Celsius ca să continue să crească, nu doar să supraviețuiască. Intervalul confortabil pentru creștere activă este mai aproape de 18 până la 29 de grade Celsius. Acolo unde iernile coboară sub acest prag, cultivatorii din regiuni mai reci o tratează de obicei ca pe o plantă de container care intră la interior înainte de primul îngheț, sau ridică și depozitează corm-ul uscat pe timpul iernii, la fel cum se depozitează un tubercul de dalie, replantându-l odată ce pământul se încălzește din nou. Umiditatea contează aproape la fel de mult ca temperatura: aerul uscat de interior îi rumenește marginile frunzelor, așa că vizează peste 60%, ajutat de gruparea plantelor, o tavă cu pietriș sau un umidificator în camerele încălzite.

Fertilizarea, ritmul de creștere și înmulțirea

Fertilizează cu un îngrășământ echilibrat, solubil în apă, la fiecare patru până la șase săptămâni, primăvara și vara, apoi oprește aproape complet odată ce creșterea încetinește toamna și iarna; fertilizarea unei plante latente sau semi-latente doar acumulează săruri într-un sol pe care rădăcinile nu-l folosesc activ. O plantă bine hrănită, la căldură, scoate o frunză nouă într-un ciclu constant, pe tot sezonul de creștere, fiecare rulată strâns și palidă la apariție, înainte să se desfacă și să se închidă la culoare, ajungând verde mat închis, în zilele următoare. Frunzele noi lente, mici, palide, vara, înseamnă de obicei că planta este flămândă sau prea puțin luminată, nu udată excesiv. Cel mai simplu mod de a face plante noi este divizarea lăstarilor laterali care se formează în jurul bazei rizomului, odată ce planta e instalată: așteaptă până când un lăstar are propriile câteva frunze și rădăcini vizibile, înainte să-l separi cu o tăietură curată, apoi plantează-l individual, în același amestec cu drenaj rapid, și ține-l la cald și umed până se instalează. Un rizom mai mare poate fi tăiat și în secțiuni, la replantare, fiecare cu cel puțin un punct de creștere, deși asta întârzie planta mai mult decât separarea unui lăstar deja înrădăcinat.

Dăunători, boli și greșeli frecvente

Păianjenii roșii și păduchii lânoși sunt problemele recurente la interior, ambii favorizați de aerul uscat, și ambii merită verificați în axilele frunzelor și pe partea de dedesubt, unde se ascund primii. Afară, riscurile mai mari sunt fizice: frunze sfâșiate de vânt și arsuri de la soarele la care planta nu a fost obișnuită treptat. Cea mai frecventă greșeală a cultivatorilor este să o trateze ca pe o Alocasia mică de apartament și s-o țină într-un ghiveci strâmt, pe un pervaz uscat; este o plantă rizomatoasă construită să crească mare, repede, și pedepsește atât seceta, cât și un ghiveci prea mic, cu frunze pipernicite, subdimensionate. A doua greșeală frecventă este să lași un corm latent stând ud și rece pe timpul iernii, ceea ce invită putrezirea înainte ca noua creștere de primăvară să apuce măcar să înceapă.

Toxicitate: de ce corm-ul trebuie gătit

Fiecare parte a plantei Alocasia macrorrhizos conține cristale de oxalat de calciu, în formă de ac, iar mestecarea frunzei, tulpinii sau corm-ului crude produce o senzație intensă de arsură în gură și gât, în câteva secunde. ASPCA listează Alocasia ca toxică pentru pisici, câini și cai, cu iritație bucală, salivație și vărsături printre semnele ingestiei, așa că ține animalele departe de a roade pețiolurile și spală-te pe mâini și orice unealtă după ce tai planta, pentru că doar seva poate irita pielea. În ciuda acestui fapt, corm-ul a fost mâncat ca aliment de bază și de criză în părți din Pacific, de generații, dar doar după o gătire temeinică, ce descompune cristalele; corm-ul crud nu este niciodată sigur de mâncat, indiferent cât de mult este pregătit.