Arțar roșu

Un arțar roșu tânăr (Acer rubrum), proaspăt plantat într-o curte, sau observat colonizând marginea unei pajiști umede, este unul dintre cei mai ușor de amplasat corect arbori de umbră nativi, și unul dintre cei mai ușor de amplasat greșit. Lăsat în pace, ajunge la 12 până la 21 m, cu o anvergură de 9 până la 15 m, este rezistent din zona USDA 3 până la 9 și crește mai repede decât paltinul de câmp sau arțarul de zahăr, rămânând totuși mai lent decât arțarul argintiu. Aproape tot ce este distinctiv la el, frunzele și rămurelele roșiatice, noi, din primăvară, florile roșii care se deschid înainte de frunze, culoarea roșu-portocalie de la care i se trage numele toamna, vine de la același arbore. Singurul lucru pe care nu îl iartă este solul alcalin: dă-i locul potrivit și nu are nevoie de aproape nicio atenție zeci de ani; greșește chimia solului și îți spune în unul sau două sezoane, prin frunze îngălbenite.

Arealul natural și locurile pe care le colonizează singur

Acer rubrum este nativ din estul Canadei spre sud, prin centrul și estul Statelor Unite, din Quebec și Minnesota până în Florida și estul statului Texas. În partea nordică a acestui areal este un arbore de teren jos, umed, de lunci de râu și păduri mlăștinoase, motiv pentru care vechea denumire populară „arțar de mlaștină” încă circulă; mai spre sud, și în regiuni mai uscate precum Missouri, se mută în schimb pe terenuri înalte, mai stâncoase. Această flexibilitate este motivul pentru care apare pe listele de utilizări recomandate pentru arbori de umbră, arbori stradali și grădini de ploaie: puțini arbori nativi de talie mare tolerează atât apa stătută, cât și o fâșie de plantare urbană obișnuită, plus creșterea lângă nucul negru, un arbore ale cărui rădăcini otrăvesc multe alte specii.

Locul și solul: evitarea capcanei clorozei

Oferă unui arțar roșu sol obișnuit spre umed, bine drenat, ușor acid, și nu mai cere nimic altceva. Ce nu tolerează este solul alcalin: un sol peste pH 7,0 blochează absorbția manganului și produce cloroză, frunze galbene cu nervurile rămase verzi, cel mai vizibilă pe creșterea nouă la începutul verii. Acesta este cel mai frecvent motiv pentru care un arțar roșu arată bolnăvicios într-un peisaj în care toți ceilalți arbori prosperă, și este o problemă de chimie a solului, nu de dăunători sau de udare greșită, așa că apa sau îngrășământul în plus nu o vor rezolva. Arborele are și un sistem de rădăcini superficial, aplatizat, suficient de puternic încât să ridice un trotuar sau o alee dacă trunchiul stă prea aproape de pavaj, așa că ține groapa de plantare la distanță bună de suprafețele pavate.

Udarea: terenul umed i se potrivește mai bine decât cel uscat

Un arțar roșu stabilit vrea umiditate medie spre umedă a solului și tolerează cu adevărat apa stătută ocazională, o trăsătură pe care majoritatea arborilor de umbră nu o au. Tolerează și secetă moderată ocazională, odată ce rădăcinile sunt stabilite, dar un arbore proaspăt plantat pe o fâșie stradală fierbinte, expusă, are nevoie de irigare suplimentară dacă nu este amplasat în sol natural umed. Un arbore plantat la marginea unei grădini de ploaie sau într-un loc jos al curții nu va avea adesea nevoie de nicio udare dincolo de primul sezon.

Lumina: soare direct spre umbră parțială

Arțarul roșu crește la soare direct spre umbră parțială, iar deși arborii tineri se stabilesc natural ca puieți de subarboret la umbră ușoară, un exemplar matur produce cea mai densă coroană și cea mai bună culoare de toamnă la soare direct. Coroana în sine este rotunjită spre ovală și aruncă o umbră destul de deasă, exact motivul pentru care specia este plantată atât de des ca arbore de umbră pentru peluze și fâșii de parcare.

Tăierea și problema daunelor provocate de furtună

Vântul și gheața sunt suficiente pentru a rupe ramuri la un arțar roșu, așa că merită planificată rezistența la furtună la un arbore care, altfel, crește repede și are nevoie de puțină îngrijire. Tăierea structurală cât arborele este tânăr rezolvă asta direct: îndepărtează timpuriu tulpinile co-dominante concurente și ramurile care se încrucișează, astfel încât coroana matură să dezvolte ramuri principale bine distanțate, în loc de îmbinările înguste, cu scoarță inclusă, care se despică într-o furtună, decenii mai târziu. Deoarece sistemul de rădăcini este superficial și aplatizat, evită compactarea puternică a solului sau schimbările de nivel aproape de trunchi când lucrezi sub coroană, și ține daunele de la mașina de tuns iarba și trimmer departe de baza arborilor tineri, întrucât rănile scoarței sunt puncte de intrare pentru cancerele și putregaiurile descrise mai jos.

Florile, culoarea de toamnă și căderea semințelor înaripate

Florile se deschid în martie și aprilie, înainte de frunze, în ciorchini denși roșii, ocazional galbeni, iar un arbore dat tinde să poarte majoritar flori masculine sau majoritar feminine, nu un amestec echilibrat al ambelor. Fructul este o samară cu două aripi, roșiatică atunci când se formează prima dată, și hrănește o listă lungă de păsări, alături de omizile și alte insecte care trăiesc pe frunziș. Culoarea de toamnă, trăsătura de la care vine numele arborelui, variază de la portocaliu la un roșu puternic, dar calitatea ei este cu adevărat inconsistentă de la un puiet la altul. Dacă o culoare specifică, sigură, contează, cumpără un cultivar denumit, altoit, nu un arbore crescut din sămânță, întrucât puieții pot la fel de ușor deveni un galben-brun șters.

Dăunători, boli și toxicitate pentru cai

Fii atent la afide, cicade, păduchi țestoși, omizi și insecte xilofage, plus omizi-sac și ciocănitoarea cu burtă galbenă. Cancerul, pata foliară fungică, putregaiurile rădăcinilor, inclusiv Phytophthora, gala coroanei, antracnoza și arsura bacteriană a frunzelor afectează toate specia. Ofilirea verticillium este cea mai gravă dintre acestea: atacă sistemul vascular și poate ucide arborele pur și simplu.

Frunzișul arțarului roșu este netoxic pentru pisici și câini, dar toxic pentru cai. Taninurile și acidul galic din frunze sunt convertite în pirogalol de bacteriile intestinale, deteriorând globulele roșii și reducându-le capacitatea de a transporta oxigen. Frunzele ofilite, nu cele proaspete, poartă cel mai mare risc, motiv pentru care majoritatea intoxicațiilor apar de la mijlocul verii până la începutul iernii, când ramuri doborâte de furtună sau resturi de tăiere sunt lăsate la îndemâna unui padoc. Semnele la cai includ urină închisă la culoare, slăbiciune, laminită și avort la iepele gestante, așa că ține ramurile căzute sau tăiate de arțar roșu departe de orice zonă pășunată de cai.