Arțar japonez

Un arțar japonez (Acer palmatum) se cumpără pentru un singur lucru: forma frunzei. Fiecare limb palmat se împarte în cinci până la șapte lobi ascuțiți, care devin aurii, roșu-purpurii sau bronz toamna, pe un arbore mic, caduc, care ajunge în cele din urmă la 4 până la 8 metri înălțime și lățime. Cere foarte puțin odată stabilit, dar este neiertător în privința a trei lucruri: soarele fierbinte și uscat, apa stătută și tăierile făcute în perioada nepotrivită a anului.

Alegerea unui cultivar potrivit locului tău

Specia în sine crește ca un arbore mic, rotunjit, dar aproape toate plantele vândute în pepiniere sunt cultivari denumiți, altoiți pe portaltoi din puieți, iar plaja de dimensiuni între cultivari este uriașă. O formă pitică, fin dantelată, selecționată pentru ghiveci sau grădină de stâncă, poate rămâne sub doi metri timp de decenii, în timp ce un arbore de specie netăiat sau un cultivar viguros, erect, va umple în cele din urmă întreaga anvergură de 4 până la 8 metri de care specia este capabilă. Verifică înălțimea și anvergura la maturitate pe eticheta plantei înainte să alegi un loc: un arțar japonez plantat acolo unde va ajunge într-o zi la un perete sau o alee este o greșeală care se arată abia peste ani.

Lumina și amplasarea

Arțarul japonez suportă soare direct sau umbră parțială. Culoarea frunzelor se dezvoltă cel mai bine cu puțină umbră în timpul zilei, iar în zonele cu veri fierbinți, frunzișul nou se poate arde la soare direct, mai ales dacă solul nu este ținut constant umed. În climate mai reci, nordice, soarele direct este de obicei în regulă; mai spre sud, umbra de după-amiază protejează marginile frunzelor de îngălbenire. Alege și un loc ferit de vânt puternic, uscător: un loc expus anulează beneficiul luminii și umidității corecte.

Solul și plantarea

Această specie tolerează o gamă largă de soluri, inclusiv cretă, argilă, lut și nisip, cu condiția să fie bine drenat și să rămână constant umed, nu băltit sau complet uscat. Crește cel mai bine în sol bogat organic, ușor acid spre neutru; solul foarte alcalin poate provoca cloroză, o îngălbenire între nervurile frunzelor. Încorporează compost în groapa de plantare, ține coletul rădăcinii la nivelul solului, nu îngropat, și așază un inel de mulci de 5 până la 8 cm până la marginea coroanei, fără să atingă trunchiul, pentru a reține umezeala și a ține rădăcinile răcoroase vara.

Udarea

Nevoia de apă este medie: udare regulată în primele două sezoane de creștere, cât timp rădăcinile se stabilesc, și suficientă apoi, astfel încât solul să nu se usuce niciodată complet, mai ales într-un loc însorit direct sau într-un ghiveci. Un arțar japonez în ghiveci se usucă mai repede decât unul plantat direct în sol și trebuie verificat mai des în căldura verii. Umiditatea constantă contează la fel de mult pentru aspectul frunzelor ca și pentru sănătatea arborelui, întrucât stresul de secetă combinat cu soarele este cea mai frecventă cauză a frunzișului ars, cu margini brune.

Rezistența la iarnă și înghețul de primăvară

Arțarul japonez este sigur rezistent în zonele USDA 5 până la 8 și încadrat H6 de RHS, ceea ce înseamnă că tolerează minime de iarnă de până la aproximativ -20°C, fără protecție. Frigul în sine este rareori problema. Arborele face frunze devreme primăvara, iar acel frunziș nou, fraged, este vulnerabil la un îngheț târziu pe care un arbore mai rezistent, cu frunze mai târzii, l-ar ignora. Evită plantarea într-un buzunar de îngheț, la baza unei pante, iar dacă se prevede un îngheț târziu chiar după apariția frunzelor, o husă ușoară de vată peste noapte protejează creșterea nouă, fragedă.

Tăierea: sincronizarea previne scurgerea sevei

Redu tăierea la minim, întrucât această specie se vindecă încet și fiecare tăietură este un punct de intrare pentru boli. Când este necesară formarea sau îndepărtarea lemnului mort, fă asta din toamna târzie până la mijlocul iernii, cât arborele este complet în repaus vegetativ. Tăierea primăvara sau vara, odată ce seva urcă, provoacă adesea scurgeri semnificative din tăieturi, care slăbesc arborele și arată alarmant, chiar dacă nu sunt fatale. O îndepărtare anuală ușoară a ramurilor care se încrucișează sau sunt uscate, iarna, este mai bună decât o tăiere mai drastică făcută în sezonul de creștere.

Dăunători și boli

Afidele, păduchii țestoși și acarienii sunt cei mai frecvenți vizitatori, alături de insectele xilofage, omizile-sac și gărgărițele rădăcinilor, în unele regiuni; RHS listează și acarianul gale al arțarului, care ridică mici umflături roșu-verzui pe suprafața frunzei, fără să afecteze serios arborele. Mai serioase sunt problemele fungice și cele din sol: pata foliară, antracnoza, botrytis, cancerul tulpinii, ofilirea verticillium, ciuperca de miere și putrezirea rădăcinilor, majoritatea instalându-se în sol prost drenat sau pe un arbore stresat. Un drenaj bun, un strat de mulci și sezonul corect de tăiere sunt principalele apărări; un arbore ținut într-un ghiveci sau strat permanent îmbibat este cel mai predispus să dezvolte putrezirea rădăcinilor sau ofilire.

Florile, fructele și culoarea de toamnă

Florile sunt mici, roșu-purpurii, purtate în ciorchini la mijlocul primăverii; sunt plăcute văzute de aproape, dar nu spectaculoase de la distanță, așa că nu este un arbore cultivat pentru înflorire. Sunt urmate de semințe înaripate pereche, samarele, care se coc de la verde la roșu sau brun, la începutul toamnei. Adevăratul spectacol vine după aceea, când frunzele palmate capătă nuanțe de galben, roșu-purpuriu și bronz, înainte să cadă, răsplata pentru umbra ușoară și umezeala constantă pe care arborele le-a primit tot sezonul.