Arțar american

Dacă arborele din curtea ta are frunze verzi, strălucitoare, alcătuite din trei până la șapte foliole ascuțite, în loc de o singură frunză lobată de arțar, este aproape sigur Acer negundo, arțarul american. Este un arțar autentic, singurul nativ din America de Nord cu frunze compuse, și își câștigă reputația în două feluri deodată: crește în sol care ucide majoritatea celorlalți arbori, dar în același timp își pierde ramurile, se autoînsămânțează și atrage ploșnițele arțarului american cu aceeași ușurință. Să știi cu ce ai de-a face înainte să plantezi, tai sau elimini unul îți scutește multe surprize mai târziu.

Un arțar care nu arată ca un arțar

Arțarul american este dioic, adică un arbore dat este fie mascul, fie femelă, niciodată amândouă, așa că o femelă crescută lângă un mascul se va autoînsămânța în orice porțiune de teren răscolit din apropiere. Frunzele opuse, imparipenate, poartă trei până la cinci foliole zimțate la majoritatea arborilor, ocazional șapte, și devin simplu galbene sau brune toamna, nu roșul intens al arțarului de zahăr. Flori mici, galben-verzui, se deschid pe ramurile golașe la începutul primăverii, cu mult înainte de frunze, iar doar arborii femelă sunt urmați de samarele înaripate pereche, care atârnă în ciorchini denși și persistă pe ramuri până iarna târziu, hrănind păsările și veverițele când puțin altceva este disponibil.

Arealul natural, locul și solul

Arțarul american este nativ pe tot cuprinsul Americii de Nord, din Canada, prin Statele Unite, până în Mexic și Honduras, și s-a naturalizat atât de mult în alte zone, încât mulți grădinari presupun că este nativ oriunde îl întâlnesc. În sălbăticie colonizează luncile inundabile ale râurilor, malurile cursurilor de apă și țărmurile lacurilor, ceea ce explică confortul lui cu solul care se inundă ocazional. Oferă-i soare direct spre umbră ușoară și aproape orice sol, argilă, lut sau nisip, acid sau alcalin, și va prinde rădăcini; este unul dintre puținii arbori care tolerează atât apa stătută după ploi abundente, cât și un loc uscat, compactat, la marginea unei parcări.

Udarea și stabilirea

Un arțar american proaspăt plantat are nevoie de o udare abundentă o dată sau de două ori pe săptămână, în prima vară, cât timp rădăcinile se extind în solul din jur. După aceea, se descurcă în mare parte singur: arborii stabiliți sunt rezistenți la secetă și rareori au nevoie de apă suplimentară, în afara unei perioade prelungite de secetă, deși un arbore pe un teren de luncă va sta fericit cu rădăcinile ude zile întregi, fără vreun rău. Greșeala de evitat este să tratezi un arbore tânăr ca pe unul rezistent la secetă înainte ca rădăcinile lui să fie stabilite; o primă vară secetoasă îi oprește creșterea și îi rărește coroana ani de zile după aceea.

Creștere rapidă, lemn fragil

Arțarul american își justifică rolul ca arbore de perdea forestieră și arbore stradal în locuri dure, expuse, tocmai pentru că mai crește repede și ignoră frigul și seceta. Aceeași viteză produce un lemn moale, fragil, iar arborii maturi pierd adesea ramuri mari în furtuni de vânt sau de gheață, fără avertisment. Taie cât arborele este tânăr pentru a stabili o singură tulpină dominantă și ramuri de schelet bine distanțate, în loc de tulpinile multiple, co-dominante, pe care tinde să le formeze de la sine, și urmărește lemnul mai vechi pentru cavități și putrezirea trunchiului care urmează rănilor de furtună. Un arțar american plantat lângă o casă sau o alee are nevoie de mai multă tăiere structurală de-a lungul vieții decât majoritatea arborilor de talia lui, nu de mai puțină.

Ploșnițele arțarului american și alte probleme

Ploșnița arțarului american, o insectă neagră cu marcaje roșu-portocaliu, poartă numele acestui arbore pentru că se hrănește aproape exclusiv cu semințele și frunzișul lui, apoi se adună cu sutele pe trunchiuri și pereți încălziți de soare, toamna, în căutarea unui loc de iernat. Insectele rareori dăunează serios unui arbore sănătos, iar îndepărtarea arborilor femelă purtători de semințe din apropiere este cel mai sigur mod de a reduce o infestare puternică. Dincolo de ploșnițe, arțarul american are și o viață mai scurtă decât alți arțari și este predispus la putrezirea trunchiului, ofilirea verticillium și diverse ciuperci de pată foliară, majoritatea instalându-se pe un arbore stresat sau deteriorat de furtună, nu pe unul viguros.

Autoînsămânțarea și răspândirea necontrolată

Un singur arbore femelă produce un număr uriaș de samare, iar puieții de arțar american răsar ușor de-a lungul gardurilor, în jgheaburi, în straturile de flori și în orice porțiune de teren răscolit, însorit, din apropiere. În afara arealului său natural, mai ales de-a lungul văilor râurilor europene, arțarul american s-a răspândit suficient de mult încât să fie tratat ca specie invazivă, care înlocuiește arborii nativi de luncă și este dificil și costisitor de controlat odată instalat. Dacă păstrezi un arțar american, în loc să elimini unul apărut spontan, planifică-te să smulgi puieți în fiecare an și gândește-te de două ori înainte să plantezi un arbore femelă aproape de un strat de grădină sau de o apă curgătoare.

Cultivari și utilizări peisagistice

Specia simplă de arțar american se vinde rar în pepiniere; cultivarii denumiți, selecționați pentru frunziș ornamental, sunt alegerea peisagistică mai comună. 'Flamingo' poartă frunze cu margini roz și albe, care pălesc spre verde pe parcursul verii, iar 'Variegatum' (vândut ca 'Argenteovariegatum') are foliole cu margini alb-crem, ambele cultivate ca exemplare mai mici, în locul speciei simple, verzi. Deoarece arborii masculi nu produc căderea dezordonată de semințe, pepinierele care vând cultivari denumiți propagă de obicei din material masculin, prin altoire sau butași. Seva arțarului american poate fi și ea extrasă și fiartă pentru sirop, la fel ca la arțarul de zahăr, deși debitul de sevă și conținutul de zahăr variază considerabil de la un arbore la altul.