Papaya

Carica papaya nu este, botanic vorbind, un copac. Tulpina ei unică, neramificată, nu formează niciodată lemn adevărat, motiv pentru care lucrarea de referință Hortus Third o descrie drept o plantă erbacee uriașă, nu o plantă lemnoasă, iar această distincție îți arată cum să o cultivi: o tulpină care rămâne moale și fibroasă toată viața nu poate suporta vântul, frigul sau rădăcinile îmbibate de apă pe care un copac adevărat le tolerează fără probleme. O papaya plantată la soare deplin poate ajunge la 1,8 până la 6 metri înălțime, cu o anvergură de aproximativ 1 până la 4,5 metri, purtând ciorchini de fructe de mărimea unui pepene galben, agățate direct de tulpină, chiar sub coroana de frunze adânc lobate. Cel mai util lucru de știut înainte să plantezi una este care dintre cele trei sexe îl ai de fapt, pentru că asta decide dacă va rodi vreodată.

Origine și unde se comportă ca o buruiană

Plants of the World Online plasează arealul nativ al lui Carica papaya din sudul Mexicului până în Venezuela, în tropicele de câmpie din America Centrală și marginea nordică a Americii de Sud. De acolo a fost dusă spre cultivare în aproape fiecare regiune fără îngheț de pe glob, iar în locuri precum Florida apare acum și spontan, autosemănându-se din fructele căzute lângă plantațiile mai vechi; extensia IFAS a Universității Florida publică instrucțiuni special pentru gestionarea acestor populații sălbăticite. Această tendință de a se autosemăna este utilă pentru un grădinar amator, întrucât un singur fruct copt lăsat să putrezească lângă o plantă matură produce de obicei mai multe răsaduri decât are nevoie sezonul următor.

Mascul, femelă sau ambele: alegerea plantei

Spre deosebire de majoritatea plantelor fructifere vândute la pepinieră, papaya vine în trei sexe distincte, iar greșirea acestui aspect este cel mai frecvent motiv pentru care o plantă tânără nu rodește niciodată. Plantele mascul poartă flori mici pe raceme lungi, atârnânde, și formează rar fructe utilizabile chiar și atunci când o fac. Plantele femelă înfloresc solitar sau în ciorchini mici și au nevoie de un mascul în apropiere pentru polenizare. Plantele hermafrodite poartă ambele părți în aceeași floare, se autopolenizează și sunt tipul din spatele majorității fructelor vândute comercial și a majorității răsadurilor vândute sub soiuri denumite precum 'Red Lady', 'Maradol' sau 'Tainung No. 1'. Dacă pornești de la sămânță, nu de la o plantă în ghiveci, cultivă cel puțin două sau trei răsaduri și urmărește atent primele flori, întrucât sexele nu pot fi deosebite înainte de înflorire. Soiurile de tip Solo se autopolenizează în mod fiabil, dar sunt notate ca fiind mai susceptibile la virusul petelor inelare ale papayei decât alte soiuri.

Lumină și amplasare

Oferă papayei cel mai însorit și mai deschis loc disponibil. Missouri Botanical Garden o clasifică pentru soare deplin și notează că fructele scad în calitate odată ce o plantă este crescută la umbră, nu amplasată pentru producție, în timp ce extensia IFAS pune o cifră concretă: cel puțin șase ore de soare direct pe zi pentru rodire constantă. Pentru că tulpina este moale, iar coroana grea în vârf, alege un loc ferit atât de vânt puternic, cât și de frig; atât vânturile puternice, cât și stropii de sare marină sunt listate printre condițiile care reduc măsurabil recolta unei papaya.

Udare și sol

Papaya vrea umezeală frecventă și constantă și pierde frunze, flori și fructe atunci când udarea devine neregulată, dar este la fel de intolerantă la extrema opusă. Notele proprii de cultivare ale Missouri Botanical Garden listează putrezirea rădăcinilor în sol prea umed drept practic singura problemă serioasă a plantei, deci drenajul contează la fel de mult ca frecvența udării. Extensia IFAS descrie papaya ca tolerantă la nisip, lut și chiar soluri stâncoase, într-o gamă largă de pH, cu condiția ca locul să dreneze bine; unde grădina se inundă, sfatul este să plantezi pe o movilă ridicată din sol local, nu la nivelul solului. Un lut consistent umed, dar bine drenat, bogat în humus, este ținta pe care majoritatea grădinarilor ar trebui să o vizeze.

Hrănirea unei plante rapide și flămânde

O papaya poate crește din sămânță până la o plantă mai înaltă decât un om într-un singur sezon cald de vegetație, iar acest ritm trebuie hrănit. Missouri Botanical Garden o numește o plantă cu nevoi mari de hrănire, care are nevoie de îngrășământ regulat, iar sfatul practic al extensiei IFAS este să aplici cantități mici, frecvent, în loc de câteva doze mari, întrucât o tulpină rapidă, nelemnoasă, nu poate stoca nutrienți așa cum o face un copac mai lent, lemnos. Plantele crescute în ghiveci au nevoie de această constanță și mai mult decât cele din grădină, deoarece întregul lor sistem radicular depinde de ce se află în ghiveci.

Sensibilitatea la frig și protecția pe timpul iernii

Papaya nu este rezistentă la frig în niciun sens util. Extensia IFAS o clasifică pentru zonele USDA 9b până la 11, cu daune semnificative de îngheț sub aproximativ -0,6°C și înflorire care stagnează odată ce temperaturile ajung sub aproximativ 15°C; Missouri Botanical Garden oferă un interval de lucru puțin mai cald, zonele 10 până la 12, și o numește pur și simplu intolerantă la îngheț. Grădinarii de la marginea mai răcoroasă a acestui interval tratează de obicei papaya ca pe o plantă anuală sau ca pe o plantare intens protejată: pornesc cel mai mare răsad posibil în ghiveci pe timpul iernii, îl scot afară odată ce vremea se încălzește și acceptă o durată de viață scurtă pentru plantă. Unde iernile sunt mai blânde, dar aduc totuși câte o noapte rece ocazională, un vas mare care poate fi mutat cu roabă sub adăpost, așa cum descrie Missouri Botanical Garden pentru propriile exemplare din seră, este mai practic decât să încerci să acoperi pe loc o plantă de trei metri. Plantele crescute astfel în ghiveci trebuie de obicei înlocuite la fiecare patru până la cinci ani, indiferent de climă.

Dăunători, boli și alte greșeli frecvente

Virusul petelor inelare ale papayei este boala pe care fiecare grădinar ar trebui să o urmărească: inele distincte pe coaja fructului înseamnă că planta este infectată, iar sfatul extensiei IFAS în acel moment este pur și simplu să o scoți și să o înlocuiești, nu să încerci să o tratezi. Nematozii sunt listați ca o problemă deosebit de persistentă în grădină, până acolo încât IFAS sugerează cultivarea în ghiveci ca soluție pe terenurile cunoscute ca infestate cu nematozi. Dincolo de boli, cele două greșeli responsabile pentru majoritatea eșecurilor la papaya sunt plantarea în sol care rămâne umed, ceea ce provoacă putrezirea rădăcinilor într-un sezon, și omiterea verificării sexului florilor înainte de a rezerva un loc permanent unui singur răsad, ceea ce irosește un an pe o plantă mascul care nu avea de gând să rodească vreodată.

Recoltarea și papaina din fructul verde

Fructul copt de papaya are coajă subțire, netedă, peste pulpă portocalie, cu o cavitate centrală de semințe mici, negre; fructele vândute comercial au de obicei 15-20 cm lungime și aproximativ jumătate de kilogram, deși Missouri Botanical Garden notează că fructele lăsate să se dezvolte în condiții sălbatice ideale pot ajunge până la 9 kg. Latexul lăptos din interiorul fructului verde, necopt, conține papaină, o enzimă extrasă comercial pentru a fi folosită ca fraged de carne și într-o gamă de produse cosmetice și industriale, motiv pentru care grădinarii care culeg papaya verde pentru gătit, în loc să o lase să se coacă pe plantă, o manevrează cu mănuși.