Bunghișor

O margaretă nord-americană devenită buruiană globală

Erigeron annuus, bunghișorul, este o plantă asemănătoare margaretei din familia Asteraceae, nativă din centrul și estul Canadei și Statelor Unite. În afara ariei sale native s-a răspândit pe scară largă, naturalizându-se în mare parte din Europa și fiind semnalată ca plantă invazivă în Japonia și China, unde colonizează terenul deranjat la fel cum face acasă. Dacă privești o suprafață de margarete mici, albe, într-un câmp, la marginea drumului sau într-un strat de grădină, primele lucruri de stabilit sunt dacă te afli în aria sa nativă sau într-una introdusă, și dacă este cu adevărat Erigeron annuus și nu bunghișorul mexican, scund și tufos, vândut pentru ziduri și pavaje, sau una dintre steliile native alături de care înflorește adesea.

Numele acceptat de GBIF pentru specie este Erigeron annuus (L.) Pers., familia Asteraceae, ordinul Asterales. Ierbarele mai vechi și unele flore regionale folosesc încă sinonimul Aster annuus, o amintire a faptului că genul Erigeron a fost desprins din Aster abia în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, iar cele două rămân ușor de confundat la prima vedere.

Identificarea florilor, frunzelor și tulpinii

O plantă matură poartă zeci de capitule mici de flori în ciorchini ramificați liber, fiecare capitul înconjurat de peste patruzeci de raze albe, subțiri ca firul, uneori ușor rozalii, în jurul unui mic disc galben. University of Maine Cooperative Extension înregistrează înflorirea de la jumătatea lui iunie până la sfârșitul lui august în nord-estul Statelor Unite, adesea continuând până la începutul toamnei mai spre sud. Frunzele bazale, prezente din rozeta primului an, sunt ovale până la eliptice, grosier zimțate și purtate pe pețioluri distincte; frunzele de pe tulpina ramificată, mai sus, sunt mai înguste, fără pețiol și se micșorează spre capitulele florale, deși rămân zimțate. Tulpinile și frunzele sunt acoperite cu peri scurți, rigizi, răsfirați, care dau întregii plante o textură ușor aspră, fără luciu, unul dintre cele mai simple verificări de teren când un exemplar nu este înflorit.

Erigeron annuus, bunghișorul mexican și steliile native

Erigeron annuus este confundat frecvent cu două plante foarte diferite. Erigeron karvinskianus, bunghișorul mexican, este o plantă perenă scundă, subțire, semi-târâtoare, din Mexic și America Centrală, plantată pe scară largă în ziduri și crăpăturile pavajelor; frunzele sale sunt înguste, netede, și nu îmbrățișează niciodată tulpina, tufele mature ale sale rareori depășesc câteva zeci de centimetri, iar razele sale se deschid roz pal și se adâncesc spre roșiatic pe măsură ce îmbătrânesc, în loc să rămână albe. Erigeron annuus, prin contrast, stă erect, ajungând cu mult peste un metru, are frunze grosier zimțate și păstrează razele albe pe toată durata înfloririi. Față de steliile native (speciile Symphyotrichum) alături de care înflorește la sfârșitul verii, cele mai clare diferențe de teren sunt momentul și numărul de raze: bunghișorul este de obicei înflorit până la miezul verii, cu mult înainte ca majoritatea steliilor să se deschidă la sfârșitul verii și toamna, iar capitulele sale poartă vizibil mai multe raze, mai subțiri, decât steliile cu raze mai late. Sistemul său radicular este superficial și fibros, nu se extinde prin rizomi, un alt punct de diferență față de mai multe stelii native rizomatoase.

Habitat și răspândire

Bunghișorul preferă terenul deschis, deranjat, și rareori se găsește în pădure nederanjată sau gazon dens: câmpurile, pajiștile, marginile de drum, terenurile virane și marginile terenurilor cultivate sunt habitatul său obișnuit, în soluri variind de la nisipoase la lutoase și argiloase. Această toleranță pentru sol sărac, compactat, recent deranjat este exact ce îi permite să pătrundă atât de ușor în terenuri agricole, straturi de pepinieră și șantiere de construcții, atât în America de Nord, cât și în regiunile unde s-a naturalizat între timp. Fiecare plantă produce un număr foarte mare de semințe mici, răspândite de vânt, pe durata lungii sale sezoane de înflorire, motiv principal pentru care o singură plantă omisă poate reînsămânța o suprafață curățată în decursul unei singure veri.

Valoarea pentru fauna sălbatică: polenizatori și ce o mănâncă

Fereastra lungă de înflorire lucrează în favoarea plantei din punct de vedere ecologic, chiar și acolo unde este nedorită din punct de vedere horticol. Capitulele sale deschise, superficiale, sunt vizitate de o gamă largă de polenizatori cu limbă scurtă, albine sudoripare și albine mascate printre albinele native, alături de muște-cu-plutire, muște-soldat și diverse viespi, într-un moment al verii când alte surse de nectar s-au epuizat deja. Este de asemenea listată printre plantele-gazdă folosite de specii de albine specializate pe polen din estul Statelor Unite, oferindu-i un rol real, deși neglamuros, în susținerea micilor polenizatori nativi oriunde crește, fie că e în aria nativă sau nu.

Controlul unei suprafețe nedorite

Acolo unde bunghișorul trebuie eliminat, rădăcinile sale superficiale și fibroase fac smulgerea manuală simplă, mai ales cât timp planta este încă o rozetă bazală și nu s-a ridicat încă într-o tulpină florală ramificată. Partea mai grea este sincronizarea: deoarece perioada de înflorire durează de la miezul verii aproximativ până la începutul toamnei, o singură trecere de smuls sau cosit rareori elimină fiecare tulpină înflorită, iar plantele tăiate devreme în sezon adesea reînmuguresc și înfloresc din nou înainte de sfârșitul sezonului. Cositul sau smulgerea înainte ca razele să se deschidă împiedică acel lot de capitule să facă sămânță, dar un teren are nevoie de vizite repetate pe parcursul sezonului și de monitorizare în anul următor înainte de a putea fi considerat curățat; sămânța produsă chiar și de câteva plante omise este suficientă pentru a reporni o suprafață.

Unde merită tolerată

În părți din aria sa nativă, și în grădini unde nu este o buruiană reglementată, unele plantații naturaliste și de pajiște cu flori de câmp pur și simplu lasă bunghișorul autoînsămânțat să rămână. Sezonul său lung de înflorire umple un gol între florile de câmp de primăvară și cele adevărate de toamnă, iar el se autoînsămânțează ușor în petice goale la marginea unei pajiști, fără să fie nevoie să fie semănat deliberat. Această toleranță are sens doar acolo unde specia nu este semnalată ca invazivă: în părțile din Europa și Asia de Est unde s-a naturalizat agresiv, a o trata ca pe o autoînsămânțare obișnuită, în loc să fie smulsă, este exact modul în care o suprafață mică devine una mult mai mare în câteva sezoane.

Greșeli frecvente

Cea mai frecventă confuzie este plantarea sau păstrarea deliberată a bunghișorului pentru că arată ca Erigeron karvinskianus, cel compact și cu înflorire lungă, vândut în centre de grădinărit, când cele două se comportă complet diferit: unul rămâne o tufă scundă și ordonată, celălalt este o buruiană erectă, autoînsămânțată liber, care poate ajunge cu mult peste un metru. A doua este presupunerea că o plantă care arată ca o stelie nativă trebuie lăsată în pace implicit; acolo unde Erigeron annuus este reglementată ca invazivă, ar trebui smulsă ca orice altă buruiană, indiferent cât de native arată steliile din apropiere. A treia este să tratezi o singură rundă de smuls sau cosit drept sfârșitul treabei: având în vedere fereastra sa de înflorire de luni întregi și producția abundentă de sămânță, un teren trebuie verificat și curățat din nou pe tot parcursul restului sezonului, nu doar o dată.