Liquidambar

Un Liquidambar tânăr, cu frunze în formă de stea, cu cinci până la șapte lobi, și o singură tulpină principală dreaptă, este un copac construit pentru viteză și spectacol: odată stabilit, ajunge de obicei la 18 până la 30 de metri înălțime și 12 până la 15 metri lățime, iar niciun copac nu se colorează toamna la fel ca altul, purtând adesea galben, portocaliu, roșu și mov pe aceeași coroană, în același timp. Prețul acestei vigori este un pivot care nu suportă deranjul, bile țepoase, lemnoase, de semințe, care murdăresc solul din decembrie până în aprilie, și o intoleranță strictă la calcar, care îngălbenește frunzele tinere între nervuri. Alege bine locul de plantare și pH-ul solului în primul an, iar Liquidambar styraciflua va cere foarte puțin după aceea.

Origine, familie și clasificare

GBIF Backbone Taxonomy stabilește numele acceptat ca Liquidambar styraciflua L., în familia Altingiaceae, ordinul Saxifragales, clasa Magnoliopsida. Plants of the World Online (Kew) indică aria sa nativă ca fiind centrul și estul SUA până în America Centrală, iar specia este cu adevărat răspândită acolo, rășina ei aromată fiind folosită istoric de popoarele Cherokee și Choctaw cu mult înainte ca coloniștii să-i dea numele „sweetgum”. Unul dintre numele populare listate de GBIF, „alligator-wood” (lemn de aligator), indică o trăsătură care se dezvoltă odată cu vârsta: scoarța, netedă pe tulpinile tinere, se îngroașă în creste adânci, plutoase, care seamănă cu pielea de aligator până când copacul ajunge la 20-25 de ani.

Frunze în formă de stea, scoarță de aligator și rășina liquidambarului

Frunzele sunt cel mai simplu punct de identificare: lucioase, verde-închis, în formă de stea, cu cinci până la șapte lobi ascuțiți, late de aproximativ 10 până la 20 cm, și aromate atunci când sunt zdrobite. Ramurile subțiri poartă adesea creste plutoase, aripioare, o altă trăsătură care separă un Liquidambar tânăr de un arțar plantat în apropiere, cu o frunză la fel de lobată, pentru că niciun arțar nu are acea scoarță plutoasă sau un fruct țepos. Numele genului, din latinescul pentru „chihlimbar lichid”, se referă la rășina aromată, numită istoric „storax american”, care se scurge dintr-un trunchi rănit; era întărită într-o gumă de mestecat populară, folosită ca unguent pentru răni, și mai târziu procesată în săpunuri și adezivi în timpul ambelor Războaie Mondiale. Nimic din acest istoric nu schimbă modul în care este cultivat copacul astăzi, dar explică de ce un copac obișnuit de umbră poartă două nume populare fără legătură între ele, sweetgum și alligator-wood, ambele corecte.

Culoarea de toamnă și bilele țepoase de semințe

Soarele direct scoate în evidență cel mai frumos spectacol: un singur copac poate purta simultan galben, portocaliu, roșu și bordo, motiv principal pentru care este plantat ornamental mult în afara ariei sale native. Fructul este reversul acestei valori ornamentale. Florile polenizate se transformă în bile de semințe lemnoase, țepoase, numite în mod obișnuit „gumballs”, care se coc verzui-gălbui, se închid la maro și rămân adesea pe copac pe tot parcursul iernii, înainte să cadă în cantitate mare din decembrie până în aprilie. Pe o peluză sau o alee, această cădere este o treabă de întreținere reală, nu un neajuns minor, și este cea mai mare plângere pe care o au grădinarii legată de specia netransformată.

Alegerea unui soi: cultivaruri fără fructe și care economisesc spațiu

'Rotundiloba', selectat lângă Pinehurst, Carolina de Nord, în jurul anului 1930, de Rassie E. Wicker, și acum recomandat de NC State Extension pentru plantare pe străzi și în parcuri, este alegerea pentru oricine vrea copacul fără curățenia de bile de semințe; poate totuși forma ocazional câte un fruct, așa că este descris drept „fără fructe” mai degrabă decât garantat fără semințe. 'Worplesdon' nu este mai mic decât specia de bază atunci când ajunge la dimensiune completă, dar are o dimensiune cunoscută și predictibilă pentru o grădină, spre deosebire de creșterea înaltă și imprevizibilă a unui copac crescut din sămânță. 'Slender Silhouette' rezolvă o problemă diferită: păstrează cea mai mare parte a înălțimii unui Liquidambar de dimensiune completă, într-o amprentă suficient de îngustă pentru o bordură sau o grădină laterală strâmtă.

Plantarea: momentul potrivit, pivotul și păstrarea rădăcinilor departe de pavaj

Liquidambarul își construiește un pivot adânc, sub o rețea mai largă de rădăcini de suprafață, cărnoase, iar această combinație este exact motivul pentru care este considerat greu de transplantat odată stabilit: ghidurile de extensie agricolă recomandă mutarea lui tânăr, primăvara, ca material la ghiveci sau cu rădăcina balotată în pânză de sac, pentru că rădăcinile au nevoie de câteva luni ca să-și revină după șocul transplantării, indiferent de dimensiune. Oferă-i spațiu chiar de la început. Sursele de extensie agricolă plasează rădăcinile lui de suprafață printre cele mai agresive dintre copacii obișnuiți de umbră, capabile să ridice bordurile, trotuarele și aleile carosabile, și recomandă păstrarea pavajului la cel puțin 2,4 până la 3 metri distanță de trunchi, în loc să tratezi primii ani modești ai unui copac tânăr ca pe un reper pentru unde este sigur să construiești.

Solul, pH-ul și cloroza pe calcar

Aceasta este singura condiție pe care Liquidambarul nu o tolerează: un sol care devine clar alcalin. Cifrele extensiilor universitare plasează intervalul confortabil de pH la aproximativ 3,7 până la 6,8, iar RHS îl listează simplu ca având nevoie de sol acid sau neutru; pe sol alcalin sau calcaros, frunzele dezvoltă cloroză feruginoasă, o îngălbenire între nervuri cauzată de pH-ul solului care blochează fierul pe care rădăcinile l-ar absorbi altfel fără probleme. În rest, este un copac ușor de crescut: solurile argiloase, luto-nisipoase și nisipoase sunt toate tolerate atâta timp cât drenajul este rezonabil, iar odată stabilit, face față atât unei perioade ocazionale de secetă, cât și unui sol umed periodic.

Dăunători și probleme frecvente

Liquidambarul nu este un magnet pentru dăunători. University of Illinois Extension listează păduchii țestoși, printre care păduchele țestos al liquidambarului, păduchele țestos cotonos și păduchele țestos al nucului, drept cea mai frecventă problemă de insecte, alături de omizile-pungă și omizile-cort ocazionale, semnalate de alte servicii de extensie agricolă; RHS îl descrie drept, în general, fără dăunători în condiții de grădină, cu ciuperca-de-miere drept principalul risc de boală. O mare parte din problemele vizibile ale unui copac stresat provin din sol, nu de la o insectă: cloroza de pe sol alcalin slăbește coroana și o face mai susceptibilă la tot restul listei, încă un motiv pentru a alege bine locul de plantare, nu pentru a trata problemele după ce apar.

Toxicitate pentru animalele de companie

Liquidambarul nu apare nici pe lista de plante toxice, nici pe cea de plante netoxice a ASPCA pentru pisici, câini sau cai, așa că statutul lui pentru animale este nedocumentat, nu confirmat ca sigur. Riscul practic este mecanic, nu chimic: un câine care mestecă o cantitate de bile lemnoase căzute poate dezvolta vărsături sau tulburări gastrointestinale din cauza materialului străin în sine, independent de orice principiu toxic, așa că strângerea fructelor căzute acolo unde un câine care roade constant are acces la ele merită făcută, indiferent ce spune o bază de date despre otrăvuri.