Magnolia de sud

O magnolie de sud tânără, cu un singur trunchi principal, frunze lucioase și întunecate și un dos ruginiu, pâslos, arată deja cele două trăsături care identifică Magnolia grandiflora la orice vârstă: nicio altă specie veșnic verde cu frunze late nu combină acea textură cu flori albe, în formă de cupă, parfumate a lămâie, de până la 30 cm diametru. Lăsată liberă în aria ei natală din sud-estul Statelor Unite, devine un arbore piramidal, des, de 18 până la 24 de metri înălțime; condusă pe un zid adăpostit într-o grădină europeană mai răcoroasă, sau cultivată ca soi compact precum 'Little Gem', aceeași specie rămâne un arbust mare, ușor de gestionat. Compromisurile care vin odată cu mărimea sunt un sistem radicular superficial și larg întins, care exclude plantarea dedesubt, o cădere constantă, tot anul, de frunze groase și pieloase, și o sensibilitate reală la vântul rece și uscat, într-un loc expus. Ai grijă la loc, la pH-ul solului și la momentul tăierii, și Magnolia grandiflora nu îți mai cere aproape nimic altceva.

Originea, familia și frunza cu puf ruginiu

GBIF Backbone Taxonomy acceptă numele Magnolia grandiflora L., din familia Magnoliaceae, ordinul Magnoliales, clasa Magnoliopsida. Plants of the World Online (Kew) îi indică aria natală ca fiind sud-estul SUA până în Texas, iar North Carolina State Extension o precizează și mai mult: populația sălbatică se întinde prin câmpia litorală caldă și umedă, de la Carolina de Nord spre sud până în Florida și spre vest până în Texas. Cel mai sigur reper de identificare este dosul frunzei, descris de NC State Extension ca pieloasă, persistentă și acoperită cu un puf castaniu-ruginiu (tomentos), o textură pe care nicio altă magnolie veșnic verde comun cultivată n-o are în aceeași măsură. Doi dintre sinonimele ei mai vechi, Magnolia ferruginea și Magnolia foetida, indică amândouă aceeași culoare ruginie și mirosul puternic eliberat când o frunză este strivită.

Mărimea: un arbore de 18 metri în sud, un arbust de zid mai la nord

NC State Extension listează o înălțime matură de 18 până la 24 m, cu o lățime de 9 până la 15 m, atinsă la o viteză de creștere medie; forma variază mult între puieți, de la piramidal-îngustă la lată și ramificată jos. Cultivată în Regatul Unit, RHS consemnează un ritm mai lent: pe parcursul a 20 până la 50 de ani, o plantă liber-stătătoare atinge de obicei puțin peste 12 m înălțime, cu o lățime de peste 8 m, tot un arbore substanțial, dar mult sub maximul din zona Golfului. Acel decalaj dintre mărimea din aria natală și cea din climatele mai reci este exact motivul pentru care specia se plantează în două moduri: ca arbore-specimen acolo unde verile sunt lungi și calde, și ca arbust condus pe zid sau soi compact peste tot unde sezonul de creștere este mai scurt.

Alegerea unui soi compact

Atât Clemson Cooperative Extension, cât și NC State Extension evidențiază 'Little Gem', 'Kay Parris' și 'Teddy Bear' ca plante cu adevărat mai mici, nu doar puieți tineri ai speciei care vor ajunge în cele din urmă la mărimea deplină; 'Bracken's Brown Beauty' este cultivată mai puțin pentru amprenta ei redusă și mai mult pentru că supraviețuiește sigur iernilor care ar deteriora un puiet simplu al speciei.

Plantarea: primăvara, soare deplin și un loc adăpostit

University of Florida IFAS Extension recomandă replantarea iarna sau primăvara și avertizează că recuperarea este lentă, pentru că sistemul radicular larg întins nu suportă bine deranjarea; desfacerea sau îndepărtarea rădăcinilor încolăcite la plantare merită cele câteva minute în plus. RHS cultivă Magnolia grandiflora în soare deplin până la semiumbră, preferând o expunere adăpostită, orientată spre sud, vest sau est, în locul uneia deschise și expuse vântului. Lasă spațiu real în jurul trunchiului: UF IFAS descrie sistemul radicular ca întinzându-se de la trunchi pe o distanță egală cu de circa patru ori lățimea coroanei, mult dincolo de vârfurile crengilor, ceea ce este suficient motiv pentru a ține plantările noi departe de alei, canalizări și fundații, în loc să judeci distanța necesară după mărimea arborelui tânăr din fața ta.

Solul, mulcirea și de ce nu crește nimic dedesubt

Clemson Cooperative Extension cere un sol bogat, poros, bine drenat, cu pH 5,5 până la 6,5, deși specia tolerează fără dificultăți reale un sol ceva mai alcalin, umed sau argilos; UF IFAS îi clasifică separat toleranța la sarea din aer ca ridicată, ceea ce explică parțial de ce este plantată atât de des lângă coasta SUA. NC State Extension este direct în privința a ce se întâmplă sub un exemplar matur: nu va crește nimic acolo. Umbra deasă tot anul, covorul larg de rădăcini de suprafață și un strat continuu de frunze groase, greu de descompus, împreună fac dintr-un strat de flori sau un gazon sub coroană o luptă pierdută; un inel de mulci care pur și simplu acoperă solul gol, în loc de o schemă de plante dedesubt, este răspunsul practic.

Tăierea și conducerea pe un zid cald

Atât RHS, cât și Clemson Cooperative Extension recomandă tăierea imediat după înflorire, nu iarna, îndepărtând doar lăstarii prost plasați sau deteriorați; RHS încadrează o plantă liber-stătătoare la grupa de tăiere 9 și una condusă pe zid la grupa 13, deoarece tăieturile mari se vindecă greu la această specie și e mai bine evitate complet, prin modelarea plantei cât e tânără. RHS clasifică Magnolia grandiflora H5, rezistentă în majoritatea Regatului Unit, dar această clasificare presupune un loc rezonabil de adăpostit: un veșnic verde cu frunze late pierde apă prin frunziș pe tot parcursul iernii, iar într-un loc deschis, vântul rece și uscat poate extrage umiditatea din frunze mai repede decât o pot înlocui rădăcinile înghețate, arzând marginile frunzelor și făcându-le maronii până primăvara. Conducerea plantei plat pe un zid cald, tratamentul clasic din Regatul Unit, adaugă câteva grade de adăpost și transformă exact această sensibilitate la vânt într-o non-problemă.

Florile, parfumul și fructul asemănător unui con

NC State Extension consemnează flori albe-crem, în formă de cupă, de 20 până la 30 cm diametru, care se deschid mai ales de la sfârșitul primăverii pe tot parcursul verii, cu flori ocazionale până toamna; parfumul este renumit ca greu și citric, purtându-se departe într-o seară caldă și liniștită. Florile polenizate se dezvoltă în structuri fructifere pufoase, conice, de 7 până la 20 cm lungime, care se coc din septembrie până în noiembrie, moment în care segmentele se deschid, lăsând la vedere semințe roșu-aprins spre roșu-portocaliu, care atârnă scurt timp pe fire subțiri înainte ca păsările să le ia. Aceste fire merită menționate oricui n-a văzut niciodată de aproape un fruct de magnolie: sămânța nu cade pur și simplu, ci atârnă în aer liber o zi sau două mai întâi.

Dăunători, mucegaiul negru și frunzele căzute de zi cu zi

Clemson Cooperative Extension listează mai multe insecte cu scut, dur sau moale, printre care păduchele fals al oleandrului, păduchele de ceai și păduchele pitiriaziform, ca principala problemă de dăunători, cauzând îngălbenirea și căderea frunzelor unde populațiile se înmulțesc și lăsând adesea o rouă de miere lipicioasă pe care apoi crește mucegaiul negru; uleiul horticol aplicat la sfârșitul iernii sau la începutul verii este controlul standard recomandat de extensie. Pata algală pe frunze apare în climate umede, iar UF IFAS adaugă gândacul inelar al lăstarilor și gândacul negru perforator al lăstarilor ca probleme ocazionale de perforare a lemnului, deși niciuna dintre acestea nu necesită de obicei tratament chimic de rutină. Neplăcerea de zi cu zi este mai simplă decât orice dăunător: acesta este un veșnic verde care totuși pierde frunze atât toamna, cât și primăvara, iar frunzele căzute sunt groase, pieloase și greu de descompus, așa că strânsul cu grebla sau mulcirea lor este o sarcină recurentă, nu o curățenie de toamnă făcută o singură dată. În privința siguranței animalelor de companie, Magnolia grandiflora în sine nu este listată în baza de date de plante toxice sau netoxice a ASPCA; doar o specie diferită, Magnolia stellata (vândută sub numele Magnolia Bush), apare acolo, clasificată ca netoxică pentru pisici, câini și cai, așa că statutul magnoliei de sud trebuie tratat ca nedocumentat, nu ca fiind confirmat sigur.