Andromeda japoneză

O plantă originară din Japonia și China, în spatele unui clasic de grădină

Pieris japonica ajunge în centrele de grădinărit ca un arbust veșnic verde ușor de cultivat, dar GBIF consemnează numele acceptat ca Pieris japonica (Thunb.) D.Don ex G.Don, plasat în familia ericaceelor, Ericaceae, alături de rododendroni, afini și iarbă-neagră. Plants of the World Online îi urmărește arealul natural în sud-estul Chinei (până în Hubei), centrul și sudul Japoniei și Taiwan, unde crește ca arbust de subarboret în pădurea montană răcoroasă și umedă. Acel habitat natural, cu lumină filtrată sub coroana copacilor, pe un sol care nu se usucă niciodată complet, dar nici nu rămâne ud, este modelul pentru fiecare decizie de amplasare pe care o iei cu această plantă. Numele populare în engleză se adună aproape la fel de repede ca sinonimele de pe GBIF: pieris japonez, andromeda japoneză, arbustul-lăcrămioarei, iar în sudul american, fetterbush.

Alegerea unui soi

Specia originală poartă flori albe, în formă de urnă, în raceme atârnânde, de la sfârșitul iernii până primăvara, dar majoritatea pepinierelor țin în stoc soiuri selecționate pentru dimensiune compactă sau creștere nouă colorată. 'Mountain Fire' scoate frunze tinere roșii vii, care se estompează treptat spre verde lucios în câteva săptămâni. 'Valley Valentine' și alte soiuri cu flori roz înlocuiesc racemele albe ale speciei cu roz intens. Formele compacte, precum 'Prelude', rămân sub un metru și se potrivesc mult mai bine pentru un strat de fundație sau un ghiveci mare decât specia originală, care ajunge în cele din urmă la 2,4-3 m. Acolo unde ploșnița de dantelă a andromedei este o problemă cunoscută, Pieris floribunda, andromeda de munte, este o rudă apropiată mult mai rezistentă la acest dăunător și merită plantată în locul lui P. japonica, sau alături de ea.

Solul și plantarea

Aceasta este o plantă acidofilă în sensul strict al cuvântului: North Carolina State Extension stabilește plafonul la pH 6,0, iar în practică se comportă cel mai bine în intervalul 4,5-6,0, tipic pentru ericacee. Peste acest nivel, fierul și manganul devin indisponibile în zona rădăcinilor, iar frunzele se îngălbenesc între nervuri într-un singur sezon, aceeași cloroză văzută la azalee și afini plantați într-un sol prea alcalin. Încorporează câțiva centimetri de scoarță de pin măruntă, humus de frunze sau compost ericaceu în groapa de plantare, și așază arbustul la aceeași adâncime la care stătea în ghiveciul de pepinieră, cu gulerul rădăcinii vizibil, niciodată îngropat. Alege un loc ferit de vântul dominant: Missouri Botanical Garden notează că andromeda japoneză are dificultăți în poziții expuse, cu declin al frunzișului vara și rărire, care slăbesc planta la intrarea în iarnă.

Lumina și amplasarea

Oferă-i soare direct spre semiumbră în climate răcoroase și umede, și înclină spre semiumbră, soare de dimineață cu acoperire după-amiaza, oriunde verile sunt fierbinți. Prea mult soare direct după-amiaza pârjolește marginile frunzelor și decolorează florile; prea multă umbră rărește coroana și reduce numărul de flori de primăvară. Cultivarea sub coroana înaltă, filtrată, a copacilor mai mari sau lângă un zid orientat spre est, ferit de cel mai puternic vânt, reproduce habitatul de subarboret din care provine această specie și este amplasarea clasică de succes atât în grădinile americane, cât și în cele japoneze.

Udarea

Menține zona rădăcinilor uniform umedă. Ghidurile de extensie descriu solul ideal ca fiind bine drenat, dar constant umed, iar această specie nu iartă niciuna dintre cele două extreme: o rădăcină care se usucă chiar și o singură dată poate pârjoli marginile frunzelor și poate anula valul de flori care urmează, în timp ce un sol care rămâne saturat favorizează putregaiul de rădăcină provocat de phytophthora, cel mai mare ucigaș al acestei plante în grădinile prost drenate. Udă abundent de fiecare dată când primii câțiva centimetri de sol încep să se usuce, mai des în primele două sezoane după plantare, cât timp rădăcinile încă se instalează, și acoperă solul cu 5-8 cm de scoarță de pin sau humus de frunze pentru a tampona atât variațiile de umiditate, cât și temperatura solului vara.

Tăierea

Mugurii florali pentru anul următor se formează pe lemnul din sezonul curent, la scurt timp după ce florile din acest an se ofilesc, așa că fereastra de tăiere este îngustă: modelează arbustul și îndepărtează ciorchinii de flori ofilite în câteva săptămâni de la căderea ultimei flori, nu toamna sau iarna. O tăiere tardivă îndepărtează, odată cu tulpina, și mugurii florali ai anului viitor, iar planta pur și simplu sare un sezon de înflorire. Plantele deja instalate au nevoie, în general, doar de o modelare ușoară, plus îndepărtarea lemnului mort sau care se încrucișează; pentru că recreșterea din lemn vechi, fără frunze, este lentă, evită o tăiere drastică, cu excepția situației în care vrei să întinerești un exemplar foarte crescut și desfrunzit la bază, și acceptă o înflorire mai săracă timp de un an sau doi după aceea.

Dăunători și boli

Ploșnița de dantelă a andromedei, Stephanitis takeyai, este dăunătorul cu care se confruntă cel mai des cultivatorii din estul Statelor Unite. North Carolina State Extension înregistrează cel puțin patru generații pe an în regiune, active din mai până în septembrie, prima generație provocând cele mai mari pagube. Adulții și nimfele se hrănesc pe partea inferioară a frunzei, înțepând și sugând seva, ceea ce apare pe partea de sus ca o pătare fină, galben spre gri; verifică partea inferioară a frunzelor pe parcursul sezonului de vegetație, în loc să aștepți ca pătarea să devină vizibilă de deasupra, și tratează cu ulei horticol sau săpun insecticid aplicat pe partea inferioară a frunzișului. Problemele de rădăcină și coroană se leagă aproape în întregime de drenaj: putregaiul de rădăcină provocat de phytophthora, pătarea frunzelor și uscarea ramurilor se instalează cel mai repede în solul care rămâne mlăștinos, cel mai puternic argument pentru un strat de plantare ridicat și bine drenat, așa cum este descris mai sus.

Toxică pentru animale de companie și oameni

Fiecare parte a acestei plante conține grayanotoxine, numite și andromedotoxină, iar North Carolina State Extension evaluează riscul de otrăvire ca fiind ridicat deopotrivă pentru oameni, pisici, câini și cai, indicând frunzele și nectarul ca sursele cele mai concentrate. ASPCA o listează ca toxică pentru pisici, câini și cai. Simptomele raportate includ furnicături în gură, salivație, greață, vărsături, diaree, iar în cazuri severe insuficiență cardiacă și convulsii; mierea produsă din nectarul de Pieris și al altor ericacee înrudite are o istorie documentată de a provoca acest tip de intoxicație la oameni. Ține materialul rezultat din tăiere, florile căzute și frunzișul uscat departe de accesul animalelor de companie, al animalelor care pasc și al copiilor mici, și tratează această plantă ca pe una de admirat, nu de ronțăit.