Chiparos de Lawson

Fie că a ajuns ca o mică minge aurie pentru o grădină de stâncă, fie ca un vlăstar cu rădăcina la vedere pentru un gard viu, eticheta plantei probabil spunea doar Chamaecyparis lawsoniana și restul l-a lăsat pe seama ta. O singură specie acoperă o gamă neobișnuit de largă de forme de grădină, de la movilițe abia de 60 cm până la coloane care vor depăși într-o zi 8 m, iar aproape toate au aceleași două puncte slabe: nu reîncolțesc din lemn golaș, fără frunze, odată tăiat, și se îmbolnăvesc repede pe un teren care rămâne umed. Dacă alegi bine locul și programul de tuns, ai un conifer nepretențios și longeviv; dacă greșești unul din cele două, rezultatul este un gol maro permanent sau un declin lent, terminal.

Alegerea unui soi: de la movilițe de grădină de stâncă până la garduri vii întregi

Pepinierele listează câteva sute de soiuri denumite de chiparos de Lawson, o moștenire a cât de variabilă s-a dovedit specia atunci când era crescută din sămânță în pepinierele europene din secolul al XIX-lea, iar diferențele dintre ele sunt suficient de mari încât două plante vândute sub același nume de specie pot arăta complet diferit. 'Minima Aurea' este o formă cu adevărat pitică, larg conică, cu frunziș galben-auriu ținut în evantaie dese, verticale; RHS înregistrează că ajunge la doar aproximativ 60 cm după zece ani și puțin peste un metru după treizeci, ceea ce o face o plantă pentru grădina de stâncă sau stratul înălțat, nu un arbore specimen. 'Ellwoodii' se află la celălalt capăt al gamei de dimensiuni printre soiurile populare: un arbust columnar cu creștere lentă, cu frunziș juvenil moale, gri-albăstrui, pe care RHS îl listează la 4 până la 8 m înălțime finală, dar doar 1,5 până la 2,5 m lățime, suficient de îngust pentru a fi folosit ca punct de accent într-un strat cu mult înainte să atingă acea înălțime. Exemplarele din specia pură, crescute din sămânță, sunt cele folosite pentru garduri vii și ecrane de dimensiune completă.

Originea și de ce populația sălbatică este în declin

Plants of the World Online dă aria natală ca o fâșie îngustă din sud-vestul statului Oregon până în nord-vestul Californiei, unde specia crește sălbatic de-a lungul pâraielor și pe versanții umezi de pădure. Extensia NC State notează clar că putregaiul de rădăcină Phytophthora lateralis este o problemă majoră pentru specie, suficient de gravă încât unele pepiniere altoiesc acum plante pe portaltoi rezistent, ca să poată continua să le furnizeze. Pentru că patogenul se răspândește prin apă, se mișcă ușor prin solul umed, alimentat de infiltrații, pe care specia îl preferă în mod natural, și a tot ucis copaci sălbatici în această arie natală îngustă de zeci de ani, așa că același conifer vândut în toată lumea ca plantă ușoară pentru garduri vii este, în propria lui pădure natală, o specie în declin.

Amplasare și sol: cum ții putregaiul de rădăcină departe

Lecția pentru o plantare de grădină este aproape opusă habitatului sălbatic: evită colțul jos, prost drenat, care ar conveni speciei în Oregon, pentru că în cultură exact acela este terenul unde sporii de Phytophthora lateralis se acumulează și se răspândesc. RHS clasifică specia pentru cretă, argilă, lut și nisip, și pentru pH acid, neutru sau alcalin, dar fiecare dintre aceste referințe vine cu aceeași condiție, umed dar bine drenat. Un loc care reține apă de suprafață după ploaie, sau un punct la baza unei pante unde se adună scurgerea, ridică riscul de putregai de rădăcină indiferent de tipul de sol. Straturile înălțate, pietrișul adăugat pe argila grea și simplul fapt de a evita solul tasat, călcat în jurul zonei rădăcinilor reduc riscul mult mai eficient decât alegerea pH-ului potrivit.

Udare și hrănire

Exemplarele nou plantate au nevoie de udare regulată în primul sau primele două sezoane de vegetație, cât timp rădăcinile se instalează, mai ales pe un sol ușor sau nisipos care se usucă rapid; plantele deja instalate nu sunt notabil tolerante la secetă și apreciază o udare rară, profundă, într-o vară secetoasă, mai degrabă decât stropiri ușoare și frecvente, care încurajează rădăcinile să rămână aproape de suprafață. Un îngrășământ cu eliberare lentă, cu spectru general, aplicat primăvara este suficient pentru majoritatea plantărilor de grădină; soiurile cu frunziș auriu și albăstrui, precum 'Minima Aurea', își păstrează cel mai bine culoarea cu o hrănire constantă, moderată, mai degrabă decât o singură aplicare puternică, care tinde să împingă o creștere moale, arsă de vânt.

Cultivarea 'Ellwoodii' și a altor forme pitice în ghiveci

Pentru că 'Ellwoodii' și soiurile columnare similare adaugă doar câțiva centimetri de înălțime în majoritatea anilor, ele fac plante de container viabile pentru câteva sezoane, înainte ca sistemul radicular să aibă nevoie de teren deschis. Folosește un ghiveci mare cu un amestec pe bază de lut, cu adevărat bine drenant, chiar de la început, pentru că același risc de băltire care amenință o plantare în strat este mai mare într-un container, unde apa nu are unde să meargă decât prin găurile de drenaj; ridică ghiveciul pe suporturi iarna, ca să nu stea niciodată într-o farfurie cu apă de ploaie. Reoloșește-l în ghiveciul următor ca mărime imediat ce rădăcinile încep să se încolăcească în jurul bulgărelui, în loc să aștepți ca planta să arate legată de ghiveci deasupra solului, și așteaptă-te să muți un exemplar cu creștere rapidă în grădina propriu-zisă în patru sau cinci ani, dacă vrei să-și păstreze forma columnară naturală.

Tunsul gardului viu: momentul potrivit și regula lemnului maro

RHS recomandă tunderea unui gard viu de chiparos de Lawson de două ori pe an, o dată primăvara și o dată vara, cu termenul limită la sfârșitul lui august: o tundere mai târzie de atât înlătură creșterea moale din sezonul curent fără să lase timp lăstarilor noi să umple golurile înainte de iarnă, iar rezultatul este un petic maro vizibil care nu se va umple singur. Regula care contează chiar mai mult decât momentul este că, tisa exceptată, coniferele nu reîncolțesc din lemn vechi, fără frunze, odată ce s-a înnegrit în interiorul gardului viu. Asta înseamnă că un gard viu de chiparos de Lawson trebuie ținut în dimensiunea intenționată în fiecare an, nu lăsat să crească necontrolat și apoi tăiat drastic, pentru că tăierea adâncă în interiorul maro produce o gaură permanentă, nu creștere verde proaspătă.

Dăunători, ciuperca de miere și cum citești petele maro

Un gard viu sau un exemplar solitar care dezvoltă o pată maro îți spune ceva diferit în funcție de unde începe îngălbenirea. Frunzișul care se estompează treptat din verde spre gri-verde șters și apoi maro, mai ales alături de o veștejire neuniformă și o coroană din ce în ce mai rărită, indică spre putregaiul de rădăcină Phytophthora: RHS descrie dovada de sub sol ca rădăcini fine putrezite complet și rădăcini mai groase care au devenit maro sau negre și moi pe interior, așa că o plantă cu acest tipar merită să ridici puțin solul la bază pentru verificare. Ciuperca de miere este cealaltă boală majoră de rădăcină și tulpină listată de RHS pentru această specie, recunoscută printr-o pânză de creștere fungică albă între scoarță și lemn la bază și, toamna, prin ciorchini de bureți de culoarea mierii în apropiere; poate ucide o plantă matură complet. Afidele, cochenilele de ienupăr și moliile care găuresc lăstarii apar și ele pe lista de dăunători RHS, dar niciunul dintre ei nu provoacă genul de îngălbenire bruscă, în extindere, pe care o produce boala de rădăcină.

Toxicitate și siguranța animalelor de companie

Chamaecyparis lawsoniana nu apare pe listele ASPCA de plante toxice sau netoxice pentru pisici, câini sau cai, așa că nu există un statut de toxicitate verificat pentru această specie; abordarea cea mai sigură cu un conifer nelistat este să ții frunzișul tăiat și conurile căzute departe de animalele de companie care mestecă materialul din grădină, fără să presupui nici că este sigur, nici că este periculos.