Garoafă

O garoafă adusă de curând de la pepinieră, fie că este o plantă scundă de bordură, fie o tulpină înaltă de tip floristic, legată drept în ghiveci, este originară din Peninsula Balcanică și aparține aceleiași familii ca micsandra de grădină și respirația-copilului, familia garofițelor. În grădină formează o tufă joasă, verde-cenușie, cu frunze înguste, aproape ca de iarbă, care rămâne verde pe timpul iernilor blânde, apoi trimite tulpini florale rigide din primăvara târzie. Este rezistentă din zona USDA 6 până la 9, așa că grădinarii mai la nord o cultivă ca anuală sau aduc plantele din ghiveci la adăpost pentru iarnă. Cere foarte puțin odată amplasată corect, soare direct, drenaj foarte bun, un pH mai degrabă neutru spre alcalin, dar sancționează aproape imediat orice abatere de la asta cu putregaiul coletului sau rugină.

Origine și diversitatea tipurilor de garoafe

Dianthus caryophyllus este originară din Peninsula Balcanică și este cultivată în întreaga lume mediteraneeană de atât de mult timp, încât populațiile de grădină cresc astăzi bine mult dincolo de acest areal natural. Două grupuri mari contează pentru cineva care cumpără o plantă, nu un buchet. Garoafele de bordură sunt tipul de grădină rezistent, veșnic verde sau semi-persistent, formând o movilă îngrijită la înălțimea genunchiului, care înflorește vara. Garoafele cu înflorire continuă, tipul cultivat comercial pentru flori tăiate, sunt semi-rezistente și au nevoie de protecție sub aproximativ 7 până la 10 grade Celsius, așa că afară se comportă sigur doar în climat blând sau sub sticlă. Ambele descind din aceeași specie sălbatică și au aceleași flori cu miros de cuișoare, care i-au dat plantei vechea denumire populară, garofiță-de-cuișoare.

Amplasare, soare și pH-ul solului

Garoafa are nevoie de șase ore sau mai mult de soare direct pe zi; la semiumbra, adică aproximativ două până la șase ore, supraviețuiește, dar înflorirea scade rapid. pH-ul solului contează aici mai mult decât pentru majoritatea perenelor de bordură: vizează un pH neutru spre alcalin, în intervalul 6,0 până la 8,0, și evită solul greu și acid. Lutul, nisipul, argila sau chiar solul calcaros funcționează toate, atâta timp cât drenajul este bun; îi convine cel mai bine un amestec nisipos-pietros, îmbogățit cu materie organică. Straturile înălțate sau o pantă lină ajută pe solurile argiloase, deoarece apa stătută la nivelul coletului, punctul unde tulpinile se întâlnesc cu rădăcinile, este cel mai rapid mod de a pierde planta.

Plantare și distanțare

Distanțează plantele tinere la aproximativ 15 până la 30 cm între ele, lățimea pe care o va atinge în cele din urmă o tufă matură, așa că un strat nou pare rărit timp de un sezon înainte de a se umple. Așază coletul la nivelul suprafeței solului, nu îngropat; plantarea prea adâncă reține umezeala lângă baza tulpinii și favorizează mai târziu putregaiul coletului. Udă abundent după plantare, apoi lasă primii câțiva centimetri de sol să se usuce între udări cât timp rădăcinile se instalează în săptămânile următoare.

Udare fără a putrezi coletul

Odată instalată, udă atunci când suprafața solului s-a uscat, de obicei cam o dată pe săptămână într-o vară obișnuită și mai des pentru plantele din ghiveci în perioadele călduroase. Garoafa tolerează o scurtă perioadă de secetă mult mai bine decât rădăcini stând în apă: plantele din ghiveci lăsate în farfurioară cu apă sau plantele de bordură din straturi prost drenate sunt cele două situații care se termină cel mai des cu putregaiul coletului. Redu drastic udarea odată cu sosirea toamnei și oprește-o aproape complet când solul îngheață.

Hrănire pentru tulpini solide

O singură aplicare de îngrășământ echilibrat sau ușor mai bogat în potasiu primăvara, când creșterea reia, este suficientă pentru majoritatea garoafelor de grădină. Un aport puternic de azot produce tulpini moi și flasce și frunziș bogat, în detrimentul florilor, și subțiază totodată cuticula cerată, cenușie, de pe frunze, care ajută în mod normal la ținerea la distanță a bolilor fungice. Plantele din ghiveci primesc un îngrășământ lichid diluat la fiecare patru până la șase săptămâni pe parcursul sezonului de înflorire, în locul unei singure doze de primăvară.

Ciupit, tutorare și curățarea florilor ofilite

Ciupitul vârfului de creștere pe lăstarii tineri, încă neînfloriți, forțează ramificarea laterală și produce o plantă mai stufoasă, cu mai multe tulpini florale mai târziu, aceeași tehnică pe care grădinarii o folosesc la crizanteme și dalii. Tulpinile înalte ale unor soiuri se apleacă sub greutatea florilor deschise; un inel discret din nuiele subțiri, fixat devreme, înainte ca sprijinul să fie cu adevărat necesar, ține tufa dreaptă fără să pară vizibil legată. Curăță florile ofilite în mod regulat, tăind tulpina până la un nod de frunză sănătos în loc să rupi doar floarea, deoarece asta recomandă RHS pentru a prelungi înflorirea pe tot parcursul verii.

Dăunători, boli și iernare

Cele două probleme de urmărit cel mai atent sunt rugina, care apare ca pustule prăfoase, portocaliu-brune, pe partea inferioară a frunzelor, și putregaiul coletului, o putrezire de sol care înnegrește și înmoaie baza tulpinii și este aproape întotdeauna fatală odată instalată. La această specie s-au semnalat și făinarea și veștejirea fuzariană, iar melcii și afidele sunt cei mai frecvenți dăunători pe lăstarii tineri. O bună circulație a aerului între plante, udarea solului în loc de frunziș și îndepărtarea promptă a frunzelor uscate fac mai mult pentru prevenirea acestor probleme decât orice tratament. În partea cea mai rece a zonei sale de rezistență, zona 6, protejează coletul cu un mulci uscat din paie sau ferigă odată ce solul începe să înghețe, sau mută plantele din ghiveci într-o seră neîncălzită sau un solar rece pentru iarnă.

Toxicitate și ținerea animalelor la distanță

Garoafa este listată de ASPCA drept toxică pentru pisici, câini și cai. Principiul toxic este descris doar ca un iritant necunoscut, iar tabloul clinic este ușor, tulburări digestive și dermatită ușoară, nu ceva care pune viața în pericol, dar merită totuși ținute tulpinile tăiate și petalele căzute la distanță de o pisică curioasă și departe de caii care pasc, dacă stratul se află lângă un padoc.