Garoafă turcească

Garoafa turcească răsplătește puțină răbdare: sămânța semănată primăvara aceasta își păstrează capitulele dese și parfumate a cuișoare pentru anul viitor. Un ghiveci de răsaduri cumpărat recent are de obicei nevoie de prima vară pentru a forma o rozetă joasă de frunze înguste, verzi-cenușii, înainte să înflorească primăvara următoare, deși plantele vândute deja înmugurite toamna sunt excepția și înfloresc conform planului. Așteaptă-te la ciorchini plați de flori mici, franjurate, în nuanțe de la alb la roz și aproape negru, fiecare cu un parfum puternic de cuișoare care atinge maximul în serile calde. Planta se comportă ca o bienală sau o perenă de scurtă durată: majoritatea grădinarilor o tratează ca bienală și o înlocuiesc după marele ei sezon de înflorire.

Alegerea unui soi de garoafă turcească

Soiurile din sămânță și cultivarurile denumite se împart în două grupuri care se comportă foarte diferit. Soiurile bienale tradiționale, tipurile înalte pentru flori tăiate, care ajung la 45-60 cm, au nevoie de un prim sezon complet de creștere a frunzișului înainte să înflorească primăvara următoare; acestea merită semănate pentru brațe întregi de tulpini pentru vază. Seriile F1, precum Barbarini, au fost selecționate să sară peste această așteptare și să înflorească din primul an de la un semănat timpuriu, utile într-un rond care are nevoie rapid de culoare, dar cu o durată de viață mai scurtă în ansamblu. Soiurile pitice, precum grupul Indian Carpet, rămân sub 20 cm și se potrivesc mai degrabă pentru bordură sau grădini cu pietriș decât pentru tăiat. Pentru culoare, grupul Nigrescens, vândut ca 'Sooty' sau sub denumiri similare, poartă frunziș aproape negru și flori roșu-închis spre maro, care par aproape negre în lumină slabă, o plantă de contrast puternică lângă frunziș argintiu sau trandafiri pal.

Soare și amplasare

Soarele direct este obligatoriu pentru o creștere compactă și capitulele cele mai dense; la umbră, tulpinile se alungesc, se lasă și înflorirea se subțiază. În verile calde din interiorul continentului, plantele apreciază o semiumbră ușoară după-amiaza, același truc folosit pentru multe bienale de grădină rustică ce nu suportă căldura arzătoare de amiază, dar au totuși nevoie de ore de lumină directă pentru a înmuguri bine. Alege un loc adăpostit: soiurile înalte pentru tăiat poartă capitule grele pe tulpini relativ subțiri, iar expunerea la vânt le culcă la pământ înainte de primul îngheț. Lângă un zid sau un gard orientat spre sud, est sau vest, căldura reflectată ajută și plantele semănate toamna să treacă iarna cu mai puține daune la frunziș.

Sol și plantare

Garoafa turcească vrea un sol care se drenează repede, dar nu se usucă niciodată complet; un lut adânc, bogat organic, sau un lut nisipos oferă cele mai sănătoase rozete. Condițiile neutre spre ușor alcaline i se potrivesc cel mai bine, vizează un pH de 6 până la 7,5; solul puternic acid încetinește creșterea, iar frunzișul palid este de obicei primul semn. Încorporează compost în terenul sărac sau nisipos înainte de plantare și ridică ușor stratul pe sol argilos, ca apa de iarnă să nu stagneze în jurul coletului; apa stagnantă pe timpul unei ierni reci este principala cauză de pierderi la această plantă. Distanțează plantele la 20-30 cm între ele: aglomerarea reduce circulația aerului în jurul frunzișului și este cel mai important factor pentru problemele de făinare și rugină descrise mai jos.

Udarea pe parcursul sezonului

Udă răsadurile noi de două sau trei ori pe săptămână până când rădăcinile se instalează, apoi redu treptat la aproximativ o dată pe săptămână, mai des în ghivece, care se usucă mai repede decât solul din grădină. Lasă primii câțiva centimetri de sol să se usuce între udări; garoafa turcească tolerează perioade scurte de secetă odată stabilită, dar suferă și pierde frunzele inferioare dacă zona rădăcinilor rămâne îmbibată zile la rând. Redu udarea toamna, odată ce creșterea încetinește, iar pe teren deschis ploaia de iarnă este de obicei suficientă de una singură; apa suplimentară pe sol înghețat sau îmbibat face mai mult rău decât să sari peste o săptămână de udat.

Fertilizare și îndepărtarea florilor trecute pentru o înflorire mai lungă

O singură fertilizare echilibrată încorporată în sol la plantare susține majoritatea soiurilor pe tot sezonul de înflorire fără alt ajutor; supra-fertilizarea, mai ales cu îngrășăminte bogate în azot, forțează o creștere moale, foliară, în detrimentul capitulelor florale și face plantele mai predispuse la boli fungice. Îndepărtează ciorchinii de flori ofiliți imediat ce culoarea se estompează, tăind până la următorul set de muguri laterali; acest simplu obicei este ceea ce menține un soi înflorind timp de șase până la opt săptămâni, în loc de două. Lasă câteva capitule să facă sămânță spre sfârșitul sezonului dacă răsadurile spontane sunt binevenite anul viitor; garoafa turcească se autosemănă ușor în straturile care îi plac.

Dăunători, boli și toxicitate

Melcii și afidele sunt dăunătorii obișnuiți; melcii sfâșie rozetele tinere peste noapte pe vreme umedă de primăvară, iar afidele se adună pe mugurii florali și pe creșterea nouă; verifică partea inferioară a frunzelor și mugurilor spre sfârșitul primăverii. Făinarea și rugina se agravează amândouă odată cu aglomerarea și circulația slabă a aerului, așa că rărește tufele înghesuite și udă la bază, nu pe deasupra, pentru a le încetini pe amândouă. Ofilirea fuzariană și mai multe viroze pot apărea în plantațiile mai vechi; o plantă care se îngălbenește și se prăbușește pe o parte, în ciuda unei udări normale, este mai probabil ofilire decât stres din secetă, iar singurul remediu este eliminarea ei și evitarea replantării de Dianthus în același loc timp de un sezon. Seva poate irita ușor pielea, așa că poartă mănuși când manipulezi cantități mari de tulpini tăiate. ASPCA listează Dianthus ca fiind toxic pentru pisici, câini și cai, cu un iritant necunoscut care provoacă tulburări gastrointestinale ușoare și dermatită ușoară, așa că ține tulpinile tăiate și petalele căzute departe de animalele de companie care ronțăie verdeață.

Înmulțire și ciclul bienal

Seamănă sămânța la sfârșitul primăverii sau începutul verii, într-un strat de răsadniță sau în tăvi, nu direct în locul de înflorire, apoi transplantează rozetele tinere în locul lor final la începutul toamnei, odată ce au patru sau cinci frunze adevărate. Această eșalonare produce plante puternice, vernalizate, care înfloresc constant primăvara următoare, în loc de plante mici și slabe care suferă. Cultivarurile denumite, obținute din butași, nu din sămânță, rămân fidele culorii și portului; ia butași verzi din lăstarii care nu înfloresc la începutul verii, care se înrădăcinează în câteva săptămâni într-un amestec bine drenat. Deoarece majoritatea soiurilor sunt monocarpice, adică înfloresc o singură dată și apoi decad, tratează plantația ca pe un ciclu de doi ani: seamănă sau cumpără plante noi în fiecare vară pentru a le înlocui pe cele care termină spectacolul, și lasă câteva capitule să ajungă la maturitate dacă sunt binevenite exemplare autosemănate în acel strat.