Planta rugăciunii

Majoritatea plantelor Maranta leuconeura vândute în pepiniere sunt una din cele două soiuri de grădină: var. kerchoveana, cu pete maro dispuse de-o parte și de alta a unei nervuri centrale palide, sau var. erythroneura, cu o nervură centrală roșu-aprins și nervuri pe fond verde-oliv închis. Oricare dintre ele își strânge frunzele perechi în sus la lăsarea serii și le întinde din nou la orizontală până spre mijlocul dimineții, o mișcare care pare alarmantă prima dată când o vezi, dar este perfect normală. Ceea ce chiar amenință planta este ceva mai banal: apa obișnuită de la robinet. Fluorul din majoritatea rețelelor municipale se acumulează în țesutul frunzei și apare sub formă de margini maro, casante, care nu se mai colorează niciodată în verde, deci apa filtrată sau de ploaie contează aici mai mult decât aproape orice alt obicei. Ține substratul uniform umed, camera caldă și lumina indirectă, iar o planta rugăciunii care arăta jerpelită la centrul de grădinărit se umple într-un sezon.

Strângerea de noapte, sau nictinastia

Fiecare frunză stă pe o mică balama umflată, numită pulvin, acolo unde lamina întâlnește pețiolul. Pe măsură ce lumina scade, pulvinul pierde presiunea de turgescență pe o parte, iar frunza se rotește în sus, până când perechile de frunze stau împreună ca niște mâini împreunate în rugăciune, de unde și numele popular. Home and Garden Information Center al Universității Clemson menționează această strângere de noapte printre trăsăturile definitorii ale familiei Marantaceae. Mișcarea, nictinastia, urmează ceasul intern al plantei, nu doar lumina, așa că o frunză ținută într-o cameră fără ferestre, cu lumină programată, tot se va strânge și desface aproximativ după același program o vreme. O plantă care a încetat să se strângă noaptea reacționează de obicei la o problemă mai mare, precum frigul sau seceta, nu doar îmbătrânește.

Kerchoveana și erythroneura, două fețe ale aceleiași specii

Specia tip se vinde rar ca atare; centrele de grădinărit oferă în schimb unul dintre soiurile cultivate. Var. kerchoveana, numită uneori laba iepurelui, are frunze ovale, largi, verde-mediu, cu pete gri-verzui și un șir de pete maro-închis de-o parte și de alta a nervurii centrale, un model care a dat naștere și numelui popular planta celor zece porunci, consemnat printre numele populare ale speciei la GBIF. Var. erythroneura, planta rugăciunii cu nervuri roșii, păstrează același port în tufă, dar înlocuiește petele maro cu o nervură centrală roșu-aprins și nervuri roșii arcuite pe frunze verde-oliv închis, cu o zonă centrală mai deschisă. Amândouă rămân compacte, ajungând doar la aproximativ 30 cm înălțime, potrivit RHS, și amândouă au nevoie de aceeași îngrijire; diferența stă exclusiv în frunză, nu în cultură.

Lumină, fără pervaz însorit

În pădurea sa natală din Brazilia, planta crește pe solul umbrit, iar în interior păstrează aceeași preferință. RHS recomandă lumină puternică, filtrată sau indirectă, iar North Carolina State Extension avertizează clar că prea mult soare decolorează frunzele, în loc să le înviorezeze. Un loc la un metru sau doi în spatele unei ferestre orientate spre est sau nord îi convine tot anul; soarele direct de amiază, prin geamuri orientate spre sud sau vest, pârjolește țesutul subțire al frunzei în doar o zi. Lumina slabă nu ucide planta, doar îi încetinește creșterea și îi estompează modelul, așa că, la dubiu, alege locul mai puțin luminos în locul celui mai luminos.

Udarea și problema apei de la robinet

Ține substratul uniform umed din primăvară până vara, apoi redu treptat, odată ce creșterea încetinește toamna, astfel încât partea de sus a substratului să se usuce puțin între udări iarna. Ce hotărăște dacă frunzele rămân curate sau se ofilesc, casante, la vârfuri, nu este frecvența, ci calitatea apei: North Carolina State Extension enumeră fluorul ridicat, alături de fertilizarea excesivă, drept cauză directă a arsurii frunzelor la această specie. Apa de ploaie, apa distilată sau filtrată, sau chiar apa obișnuită de la robinet lăsată neacoperită o zi, ca să elimine clorul, reduc toate riscul. Nu lăsa niciodată ghiveciul într-o farfurie cu apă stătută; aceleași rădăcini care resping seceta resping la fel de repede și excesul de apă.

Umiditatea și căldura peste 15°C

Umiditatea contează aproape la fel de mult ca și ceea ce se află în stropitoare. RHS clasifică soiurile comune de grădină, kerchoveana și erythroneura, H1A, ceea ce înseamnă că trebuie să stea în interior sau sub sticlă tot anul și să nu coboare niciodată sub aproximativ 15°C; specia tip este clasificată puțin mai rezistentă, H1B, tolerând un loc afară vara, până la 10°C. O bucătărie, o baie sau o tăviță cu pietriș ținută mereu cu apă fac mai mult pentru sănătatea frunzelor decât pulverizarea, care se usucă prea repede ca să ridice umiditatea pentru mult timp. Curenții reci de la o fereastră deschisă sau un hol neîncălzit provoacă aceeași răsucire și îngălbenire ca aerul uscat, așa că exclude mai întâi un loc rece, înainte să presupui că e vorba de dăunători sau boli.

Solul, plantarea în ghiveci și fertilizarea

Un amestec fără turbă, care reține umezeala, dar bine drenat, i se potrivește cel mai bine acestei plante, potrivit recomandărilor RHS pentru cultivarea sub sticlă. Pentru că rădăcinile rămân superficiale, RHS recomandă explicit un ghiveci larg și puțin adânc, nu unul înalt; un ghiveci adânc, cu substrat pe care rădăcinile nu îl pot atinge, rămâne ud prea mult timp și favorizează putrezirea rădăcinilor, pe care North Carolina State Extension o menționează ca principal risc de boală într-un sol slab drenat. Fertilizează lunar cu un îngrășământ lichid echilibrat pe tot parcursul sezonului de creștere și oprește-te din toamnă până la sfârșitul iernii; pentru că frunzele deja se ard ușor din cauza fluorului, un îngrășământ prea concentrat produce aceeași ofilire casantă.

Înmulțirea prin divizare și butași de tulpină

Această plantă crește ca o tufă întinsă de rizomi, nu ca un singur trunchi, așa că cel mai sigur mod de a o înmulți este să scoți întregul bulgăre de rădăcini primăvara și să tragi sau să tai rizomul în secțiuni care păstrează fiecare mai multe frunze și propriile rădăcini. Plantează fiecare diviziune într-un amestec abia umezit și menține umiditatea ridicată cât timp creșterea nouă își reia ritmul; așteaptă câteva săptămâni de liniște înainte să se desfacă o frunză nouă. Funcționează și un butaș de tulpină, cu condiția să includă cel puțin un nod, mica îmbinare unde pețiolul unei frunze întâlnește tulpina, pentru că rădăcinile și lăstarii noi se formează doar din acel punct; un butaș tăiat între noduri pur și simplu putrezește. Ambele metode înrădăcinează cel mai bine în căldură, ferit de soare direct, ținut la fel de umed ca planta mamă.

Păianjenul roșu, probleme comune și siguranța animalelor

Păianjenul roșu este dăunătorul cel mai probabil să deranjeze această plantă, mai ales în aerul uscat al unei camere încălzite iarna; o pânză fină și o pătare prăfoasă pe fața superioară a frunzei sunt primele semne, iar North Carolina State Extension menționează și păduchii țestoși lânoși drept vizitatori ocazionali. Creșterea umidității și ștergerea periodică a frunzelor previn majoritatea infestărilor înainte să fie nevoie de tratament. Vârfurile de frunze răsucite, care se îngălbenesc, indică mai întâi apă dură de la robinet, umiditate scăzută sau un curent rece, cam în această ordine, înainte de dăunători sau boli. În privința siguranței, ASPCA include planta rugăciunii pe lista plantelor netoxice pentru pisici, câini și cai, așa că un animal curios care ronțăie o frunză riscă cel mult un deranj gastric ușor și trecător.