Molid alb

Molidul alb (Picea glauca) se anunță printr-un miros: zdrobește un ac și eliberează o aromă înțepătoare, rășinoasă, unul dintre motivele pentru care vechile ghiduri de teren îl numesc molidul-sconcs. Acele verzui-albăstrui poartă un strat cerat, glauc, detaliul care a dat numele speciei, și stau țepene pe niște cuiere mici, lemnoase, în jurul fiecărei rămurele. Este un arbore boreal construit pentru frig, iernile din zona USDA 2 nu îl deranjează, dar căldura și umiditatea da, iar locul unde îl plantezi, fie specia sălbatică, fie un cultivar pitic, contează mai mult decât aproape orice altceva faci după aceea.

Alegerea între specia sălbatică și cultivarii pitici

Specia originală este un arbore forestier de talie mare. Plant Finder al Missouri Botanical Garden indică o înălțime de peisagistică de 12 până la 18 m, cu o anvergură de 3 până la 6 m, și notează că arborii sălbatici ajung de obicei la 18-24 m, ocazional până la 43 m. Această talie o exclude din majoritatea grădinilor casnice, motiv pentru care aproape tot ce se vinde în pepiniere este un cultivar selecționat pentru o amprentă mai mică. 'Conica', molidul pitic de Alberta, își păstrează un port dens, conic; propria sa variantă pitică crește doar câțiva centimetri pe an și rămâne sub 1,5 m după un deceniu. 'Densata', molidul din Black Hills, este o selecție compactă în mod natural, rezistentă la frig, originară dintr-o populație izolată din jurul dealurilor Black Hills din Dakota de Sud, în timp ce 'Pendula' oferă o siluetă îngustă, pletoasă, în locul conului clasic. Alege cultivarul potrivit spațiului, nu invers: un puiet nemarcat poate depăși, în timp, un strat de fundație cu câțiva metri în toate direcțiile.

Arealul natural și ce explică despre îngrijire

Molidul alb este o specie boreală transcontinentală. Atât Plants of the World Online, cât și Missouri Botanical Garden îi plasează arealul natural în Alaska și pădurea boreală a Canadei, de la coasta de vest până la Newfoundland și Labrador, coborând spre sud în Montana, Minnesota, Wisconsin, Michigan și New York. Peste tot în acest areal, iernile sunt lungi și aspre, iar verile răcoroase, arborele nu a evoluat niciodată pentru a face față condițiilor calde și umede. Missouri Botanical Garden este direct în privința consecinței: plantele suferă la căldură și umiditate ridicate și nu ar trebui cultivate în estul Statelor Unite, sub zona USDA 6. Clima cu veri calde este singurul fapt care ar trebui să decidă dacă un molid alb are ce căuta în curtea ta, niciun sol bun și nicio udare atentă nu compensează o vară pentru care nu a fost niciodată construit.

Plantarea: amplasament, sol și distanțe

Alege o poziție însorită direct; arborele tolerează puțină umbră ușoară, dar crește mai des și își păstrează mai bine culoarea verde-albăstruie la soare direct cea mai mare parte a zilei. RHS listează lutul, argila și nisipul ca fiind toate acceptabile, cu condiția ca solul să rămână umed, dar bine drenat, și să fie ușor acid spre neutru. Deoarece nu tolerează stresul urban, ține-l departe de străzi și alei care primesc sare de dezghețare iarna, și, pe cât posibil, de aer puternic poluat, ambele fiind puncte slabe cunoscute ale acestei specii. Oferă unui exemplar de talie mare cei 3 până la 6 m de anvergură finală de care are nevoie, chiar de la plantare; înghesuirea lângă un perete sau alt arbore garantează doar o tăiere mai dificilă mai târziu. Cultivarii pitici pot sta mult mai aproape de o alee sau de fundație, dar verifică eticheta pentru lățimea la maturitate, înainte să presupui că pitic înseamnă suficient de mic pentru orice loc.

Lumina și udarea

Odată stabilit, molidul alb cere udare medie, nici toleranța profundă la secetă a unui pin, dar nici umiditate constantă. Udă abundent plantele noi, regulat, în primele unul-două sezoane de creștere, cât timp rădăcinile se extind, apoi trece la udare doar în perioadele de secetă, nu după un program fix. Circulația bună a aerului în jurul frunzișului des contează aproape la fel de mult ca apa în sine: un molid plantat într-un colț strâmt, cu aer stătut, reține umezeala pe ace mai mult timp după ploaie, exact condiția care favorizează problemele de rugină și cancer descrise mai jos.

Rezistența la iarnă și limitele la căldură

Acesta este unul dintre cele mai rezistente conifere ornamentale disponibile, încadrat în zonele USDA 2 până la 6 de Missouri Botanical Garden și H7 de RHS, tolerând minime de iarnă sub -20°C, fără protecție. Frigul nu este niciodată riscul la această specie. Căldura este: arborele este potrivit pentru veri răcoroase, iar în regiuni calde și umede se rărește, îngălbenește și decade, indiferent cât de bine a fost plantat. Acolo unde verile sunt fierbinți și umede, un alt conifer este o alegere mai bună decât să lupți împotriva arealului natural al acestuia.

Tăierea: intervenție minimă necesară

Întreținerea este cotată drept redusă dintr-un motiv întemeiat. Specia își păstrează în mod natural o coroană ordonată, conică, cu rămurele care nu atârnă, așa că tăierea structurală este rareori necesară, fie la forma sălbatică, fie la cultivarii pitici populari. Îndepărtează ramurile uscate, deteriorate sau care se încrucișează, pe măsură ce le găsești, pe vreme uscată, și lasă restul în pace: ca majoritatea coniferelor, molidul alb nu reface în mod fiabil lăstari din lemn gol, tăiat dincolo de creșterea verde.

Dăunători și boli de urmărit

Missouri Botanical Garden raportează, de regulă, fără probleme serioase de insecte sau boli, dar listează câteva de urmărit regional: rugina acelor și a tulpinii, cancerul, precum și putrezirea trunchiului sau a rădăcinilor, alături de viespea-cu-cap-galben a molidului, omida molidului și gândacul de scoarță al molidului de est, în unele zone. Acarienii sunt cel mai constant neajuns, suficient de frecvenți încât infestările repetate pot răni serios un arbore altfel sănătos; verifică fața inferioară a acelor pentru pânze fine sau puncte, în perioadele fierbinți și uscate, când populațiile de acarieni cresc cel mai repede. Căprioarele, dimpotrivă, tind să-l lase în pace, fiind unul dintre puținele conifere de peisagistică cotate ca tolerante la pășunatul căprioarelor.

Utilizări peisagistice și o notă despre toxicitate

Molidul alb își câștigă locul ca arbore-specimen, paravan de vânt sau rând de ecranare, exact utilizările listate de Missouri Botanical Garden pentru el, datorită portului dens, mereu verde, și toleranței la frig intens. Listele ASPCA cu plante toxice și netoxice nu includ o intrare pentru Picea glauca, așa că siguranța sa pentru pisici, câini sau cai este nedeterminată, nu confirmată în vreun sens; tratează absența unei listări ca motiv de prudență în preajma animalelor de companie care mestecă frunziș sau conuri căzute, nu ca dovadă de siguranță.