Molid argintiu de Colorado

Un molid argintiu de Colorado (Picea pungens) este cumpărat pentru un singur motiv, mai presus de toate: culoarea acelor, de la albastru-oțel până la argintiu, pe care niciun alt conifer larg cultivat nu o egalează atât de constant. Această culoare provine dintr-un strat ceros de pe suprafața acelor și variază de la un arbore la altul, chiar și în cadrul aceleiași specii, motiv pentru care exemplarele cele mai albastre sunt vândute ca soiuri denumite, altoite, nu ca puieți din sămânță. Înainte de a-l planta, este util să știți ce va deveni: un arbore îngust, piramidal, pe care specia îl poate purta până la 9-18 m înălțime și 3-6 m lățime în cultură, potrivit North Carolina State Extension, cu ace rigide, ascuțite, care dau numele latinesc al speciei, pungens, însemnând „ascuțit” sau „înțepător”.

Nativ din Munții Stâncoși, nu un hibrid de grădină

Plants of the World Online listează arealul natural al Picea pungens ca fiind Munții Stâncoși ai Statelor Unite, iar GBIF plasează specia în familia coniferelor, Pinaceae, alături de brazi, laricele și pini. În sălbăticie crește la altitudine mare, de-a lungul pâraielor și pantelor umede, prin Colorado, Utah, Wyoming și statele vecine, un habitat montan mai răcoros și mai uscat decât cel în care ajung majoritatea exemplarelor de grădină. Această nepotrivire contează: arborele tolerează prost căldura și are performanțe optime acolo unde verile rămân relativ răcoroase, unul dintre motivele pentru care este plantat mult mai des în statele nordice și montane decât în regiunile fierbinți și umede.

Evaluarea dimensiunii: arbore de specie sau soi altoit

Un exemplar vândut pur și simplu ca „molid argintiu” este de obicei un arbore crescut din sămânță, cu culoarea acelor variind de la verde obișnuit la albastru-argintiu și dimensiunea la maturitate pe întregul interval de 9-18 m. Grădinarii care doresc o culoare garantată și o dimensiune mai previzibilă aleg în schimb soiuri denumite, precum 'Hoopsii', 'Fat Albert' sau 'Montgomery', înmulțite prin altoirea unei butași de la un anumit arbore cu ace albastre pe un portaltoi obișnuit de molid din sămânță. Acesta este și motivul pentru care un soi etichetat costă mai mult decât un puiet nedenumit de aceeași dimensiune: altoirea este mai lentă și mai laborioasă decât creșterea din sămânță. Indiferent de forma plantată, oferiți-i teren deschis, bine departe de casă, întrucât chiar și un soi compact va ajunge în cele din urmă să aglomereze un strat de plantare de lângă fundație.

Rezistență, lumină și amplasare

North Carolina State Extension clasifică specia ca rezistentă în zonele USDA 2-7, iar aceasta are nevoie de soare plin, cel puțin șase ore de lumină directă pe zi, pentru a-și păstra forma densă și culoarea cât mai albastră; umbra ușoară este tolerată, dar subțiază coroana în timp. Deoarece arborele ajunge în cele din urmă la dimensiunea completă, decizia de amplasare luată la plantare este în mare parte permanentă: o peluză deschisă, un rând de tip perdea de protecție distanțat în funcție de anvergura finală, sau o grădină de stâncărie mare pentru un soi pitic sunt toate alegeri mai bune decât un loc la câțiva metri de o alee, o cale de acces sau o fereastră.

Sol și problema transplantării

Baza de date Woody Plants a Universității Cornell consemnează Picea pungens ca fiind tolerantă la un interval larg de pH al solului, de la 5,0 la 8,0, și adaptabilă la sol argilos, lutos, nisipos sau pietros superficial, cu condiția ca drenajul să fie rezonabil de bun; aceeași sursă notează că tolerează stropii cu sare, ceea ce o face o alegere practică lângă un drum tratat iarna cu sare de dezghețare. Singura capcană legată de sol este chiar transplantarea: Cornell listează această specie ca fiind dificil de mutat odată înrădăcinată și recomandă transplantarea exemplarelor cu rădăcina în balot de pânză doar primăvara sau toamna. Un arbore tânăr, încă în ghiveciul de pepinieră sau în balotul de pânză, este mult mai iertător decât unul deja stabilit de câțiva ani în pământ, așa că alegeți cu grijă locul final de plantare, de prima dată.

Udare: umiditate constantă, nu secetă

Specia are nevoie de un sol menținut constant umed, mai ales în primele unul sau două sezoane de vegetație, cât timp rădăcinile se înrădăcinează, și tolerează doar perioade ocazionale de secetă la maturitate. Nu este un conifer cu adevărat tolerant la secetă, așa cum este un pin autohton de tip pinyon, iar lăsarea repetată a unui arbore tânăr să se usuce este unul dintre motivele mai frecvente pentru care un molid nou plantat decade. Udarea profundă, rară, care înmoaie întreaga zonă radiculară, funcționează mai bine decât udarea frecventă și superficială, iar un inel de mulci ținut la câțiva centimetri distanță de trunchi ajută la păstrarea umidității pe parcursul unei perioade uscate de vară.

Căderea acelor și cancerul cu Cytospora: cele două boli de urmărit

Molidul argintiu de Colorado este deosebit de predispus la căderea acelor cauzată de Rhizosphaera, o boală fungică ce pătează întâi acele mai vechi, interioare, cu pete mate, gălbui sau roșiatice, la sfârșitul verii, înainte ca acele respective să devină maronii-violacee și să cadă, de obicei începând cu ramurile inferioare. Vremea umedă de primăvară răspândește ciuperca între ramuri, așa că distanțarea arborilor pentru circulația aerului și evitarea udării pe deasupra reduc riscul mai eficient decât orice tratament aplicat după apariția simptomelor. A doua boală de urmărit este cancerul cu Cytospora: Penn State Extension explică faptul că ciuperca responsabilă infectează ușor prin răni și cioturi de ramuri, dar rămâne latentă, cu excepția cazului în care arborele este stresat de secetă, moment în care se formează cancere pe ramurile inferioare și, pe vreme umedă, exsudă spori în fire lungi, gălbui, pe care ploaia îi împroașcă pe ramurile vecine, permițând bolii să urce în arbore de-a lungul mai multor ani. Menținerea arborelui udat adecvat în perioadele de secetă și tăierea ramurilor moarte sau cu cancer, cu unelte dezinfectate, sunt principalele apărări recomandate de silvicultorii de extensie, întrucât sincronizarea tratamentului fungicid împotriva unei infecții latente este nesigură.

Toxicitate și animale de companie

Listele de plante toxice și netoxice ale ASPCA nu conțin nicio intrare pentru Picea pungens sau pentru genul Picea, așa că nu există nicio determinare oficială de toxicitate pentru pisici, câini sau cai din partea acestei surse. Această absență nu echivalează cu un certificat de sănătate confirmat și, ca la majoritatea coniferelor, acele rupte și rășina pot provoca o iritație ușoară a gurii sau a pielii la un animal de companie care le mestecă, așa că este înțelept să feriți animalele curioase de a roade ramurile căzute sau conurile desprinse, chiar și fără un risc de otrăvire documentat.