Molid

Un molid cumpărat ca pomișor în ghiveci, de vreo 60 cm, sau ca puiet cu rădăcină liberă, nu dă aproape niciun indiciu despre ce va deveni. Missouri Botanical Garden consemnează acest conifer ajungând la 12-18 m în grădinile nord-americane și, în pădurile sale montane native, la 30-45 m, ocazional 60 m. Crește rapid pentru un conifer și păstrează o formă densă, conică și îngustă cât timp este tânăr, înainte să se lărgească odată cu vârsta, potrivit RHS, așa că mica piramidă strânsă de pe raftul pepinierei este doar o etapă, nu planta finală. Ce contează înainte de a-l planta este să decideți ce fel de molid aveți de fapt: arborele de talie completă al speciei, sau unul dintre cele peste 150 de soiuri pitice și lente cu denumire, crescute special pentru a rămâne mici.

De la ghiveciul de pepinieră la uriașul pădurii: evaluați-i dimensiunea înainte de a-l planta

RHS listează înălțimea finală a speciei ca fiind mai mare de 12 metri, cu exemplare care ajung la 30 de metri, și o anvergură mai mare de 8 metri, atinsă în 20-50 de ani. Missouri Botanical Garden și North Carolina State Extension plasează amândoi intervalul mai practic nord-american la 12-18 m înălțime pe 7,5-9 m lățime. O greșeală frecventă este plantarea unui exemplar de pepinieră, adesea cumpărat mic ca brad viu de Crăciun, aproape de fundația casei, de terasă sau de o linie electrică aeriană: chiar și la capătul inferior al acestui interval, va umbri în cele din urmă acoperișul unei case cu două etaje, iar anvergura sa va bloca o alee sau o cale de acces plantată la mai puțin de aproximativ 3,5 m distanță. Oferiți-i teren deschis sau alegeți în schimb un soi pitic.

Arealul natural și rezistența la frig

Plants of the World Online listează arealul natural al Picea abies ca fiind munții și zonele joase din nordul și centrul Europei, cuprinzând țări de la Norvegia, Suedia și Finlanda, prin statele baltice, Germania, Polonia, Alpi și Carpați, până în Rusia europeană. Acest climat continental de iarnă explică de ce specia este atât de rezistentă la frig: RHS îi acordă cea mai înaltă clasificare de rezistență, H7, ceea ce înseamnă că supraviețuiește celor mai aspre ierni europene, sub minus 20 de grade Celsius, iar atât Missouri Botanical Garden, cât și North Carolina State Extension o plasează în zonele USDA 2-7. Același areal natural explică și singura sa limitare reală în afara climatelor reci: Missouri Botanical Garden notează că preferă verile răcoroase și adesea are performanțe slabe la sud de zona 7, unde căldura verii, nu frigul iernii, este problema.

Arbore de specie sau soi pitic: alegerea formei potrivite

Au fost denumite peste 150 de soiuri de molid, marea majoritate forme pitice crescute pentru grădini prea mici pentru arborele de specie. 'Nidiformis', molidul-cuib-de-pasăre, formează o movilă turtită, larg-rotunjită, cu o depresiune naturală în vârf, ajungând la doar 30-60 cm înălțime și 90-120 cm lățime în primul deceniu, potrivit Missouri Botanical Garden. 'Little Gem' crește și mai încet, aproximativ 7,5 cm pe an, într-o pernă densă de 30 cm înălțime și 45-60 cm lățime. 'Pendula', o formă pletoasă, rămâne neregulată și joasă, dacă nu este dirijată în sus pe un tutore cât timp este tânără, deoarece portul său depinde puternic de formarea timpurie. Niciuna dintre aceste forme pitice nu se reproduce identic din sămânță; sunt înmulțite prin altoire sau butășire, motiv pentru care costă mai mult pe plantă decât un puiet al speciei.

Lumină, sol și plantare

Molidul are nevoie de soare plin și, potrivit RHS, tolerează orice expunere, spre nord, sud, est sau vest, atâta timp cât locul nu este profund umbrit. North Carolina State Extension consemnează solul preferat ca fiind acid, sub pH 6, iar RHS listează argila, lutul și nisipul ca fiind toate tipuri de sol potrivite, cu condiția ca drenajul să fie bun; Missouri Botanical Garden adaugă că are performanțe deosebit de bune într-un sol bogat și nisipos. Trăsătura care contează cel mai mult la plantare este drenajul: RHS specifică un teren umed dar bine drenat, iar un loc care băltește după ploaie sau se află într-un colț jos, îmbibat cu apă, al grădinii este alegerea greșită pentru această specie, indiferent cât de acid sau fertil este solul în rest.

Udare și înrădăcinare

Missouri Botanical Garden evaluează nevoia de apă a molidului ca fiind medie, în concordanță cu descrierea RHS a solului umed dar bine drenat drept condiția țintă. Un arbore proaspăt plantat are nevoie de udare regulată în primele unul sau doi sezoane de vegetație, cât timp sistemul radicular se înrădăcinează; omiterea acestui pas este unul dintre cele mai frecvente motive pentru care un molid tânăr eșuează, chiar dacă specia este, în general, ușor de cultivat. Odată înrădăcinat, Missouri Botanical Garden notează o oarecare toleranță la sol relativ uscat, deși această toleranță este limitată în comparație cu un conifer cu adevărat adaptat la secetă, iar perioadele prelungite de secetă într-o vară caldă, mai ales în afara intervalului său preferat de veri răcoroase, vor stresa totuși arborele.

Portul de creștere și de ce rareori are nevoie de tăiere

Lăsat nederanjat, molidul formează în mod natural un contur dens, conic și îngust, care se lărgește doar pe măsură ce arborele ajunge la maturitate, potrivit RHS. Missouri Botanical Garden descrie ramurile primare ca fiind ușor răsfrânte în sus, în timp ce ramurile secundare devin pletoase odată cu vârsta, un model de ramificare pe două niveluri care oferă arborilor mai bătrâni silueta lor distinctivă, căzută, aproape zbârlită, foarte diferită de aspectul mai rigid al unui arbore tânăr. Deoarece specia își păstrează singură această formă și crește rapid, este plantată mai rar ca exemplar solitar care necesită tăiere de formare și mai des ca perdea sau parbriz de vânt în climatele reci din nord, unde un rând de arbori distanțați în funcție de anvergura lor finală se va închide într-o barieră densă mai repede decât majoritatea celorlalte conifere.

Dăunători și boli de urmărit

Missouri Botanical Garden listează cancerul cu Cytospora, putrezirea lemnului și căderea acelor drept bolile cele mai probabile să afecteze molidul, alături de rugină ocazională; cancerul cu Cytospora, în special, tinde să apară pe arbori mai bătrâni, stresați, pe măsură ce ramurile se usucă de la baza coroanei în sus. Pe partea de insecte, aceeași sursă semnalează păduchii de plante, omizile-sac, viermii-mugurilor și insectele xilofage ca probleme ocazionale, acarienii roșii fiind menționați ca dăunătorul cel mai probabil să devină cu adevărat problematic, mai ales pe vreme caldă și uscată, când populațiile de acarieni se dezvoltă rapid pe frunzișul stresat. Niciuna dintre aceste probleme nu este de obicei gravă pe un arbore sănătos, bine amplasat, dar un molid plantat într-un loc cu drenaj slab sau în afara intervalului său preferat de veri răcoroase este mai predispus să manifeste mai multe dintre ele simultan.

Toxicitate și animale de companie

Listele de plante toxice și netoxice ale ASPCA nu includ o intrare pentru Picea abies sau pentru genul Picea, așa că nu există nicio determinare oficială de toxicitate pentru pisici, câini sau cai din partea acestei surse. Această absență nu echivalează cu un certificat de sănătate confirmat, iar rășina din acele sau scoarța rupte poate provoca totuși o iritație ușoară a pielii sau a gurii la un animal curios, așa cum fac multe seve de conifere, așa că merită să feriți cățelușii și pisoii de a mesteca ace căzute sau conuri, mai degrabă din precauție generală decât dintr-un risc de otrăvire documentat.