Laurocireș

Un gard viu de laurocireș cumpărat pentru viteză oferă de obicei rezultate în două sau trei sezoane, dar planta care l-a făcut popular este aceeași care îi aduce probleme: fiecare frunză, sămânță și tulpină este toxică, un gard tuns cu trimmerul se brunifică la marginile tăiate în câteva zile, iar orice exemplar lăsat să fructifice scapă semințe pe care păsările le duc în cea mai apropiată pădure sau tufiș. Nimic din asta nu îl face o plantă rea pentru locul potrivit, un ecran des, rapid, tolerant la umbră acolo unde nimic altceva nu crește, dar înseamnă că atât rutina obișnuită cu trimmerul de gard, cât și obiceiurile obișnuite de eliminare a resturilor trebuie schimbate.

De ce a devenit gardul viu rapid implicit, și de ce grădinarii sunt sfătuiți să îl evite

Laurocireșul își câștigă locul prin viteza pură de creștere: RHS înregistrează 40 până la 60 cm de creștere nouă pe an, suficient pentru a transforma un gard gol într-un zid verde solid în două sau trei sezoane, iar face asta la soare direct, umbră parțială sau umbra deasă de sub alți copaci, unde cimișirul, ligustrul și majoritatea gardurilor înflorite se răresc. Aceeași vigoare este prima linie a fiecărei plângeri împotriva lui. Lăsat netuns, formează un zid uniform, lucios, fără schimbarea sezonieră pe care o oferă un gard mixt de specii native, iar organizațiile de conservare îl evaluează slab pentru viața sălbatică, comparativ cu păducelul sau ilexul: coroana lui deasă umbrește solul pădurii de dedesubt. RHS include laurocireșul obișnuit printre „plantele bătăuș de grădină”, plantele comune, neindigene, semnalate ca posibilă nuisanță odată ce scapă din limitele unei grădini.

Origine, și locul unde un gard de grădină devine o problemă de pădure

Plants of the World Online dă aria nativă a lui Prunus laurocerasus ca fiind sud-estul Europei până în nordul Iranului, munții din jurul Mării Negre, nu vreo zonă din nord-vestul Europei. Introdus în grădinile britanice încă de la începutul secolului al XVII-lea, era deja înregistrat crescând sălbatic către sfârșitul secolului al XIX-lea și este acum naturalizat pe cea mai mare parte a Marii Britanii, răspândindu-se prin lăstari de rădăcină și marcotaj acolo unde ramurile ating solul, susținut și de semințele răspândite de păsări din fructele negre de toamnă. Este listat și ca specie alogenă invazivă în Belgia. De cealaltă parte a Atlanticului, NC State Extension consemnează că laurocireșul a scăpat din cultură pe coasta Pacificului, la vest de Cascade, și este clasificat acolo drept buruiană de îngrijorare, concurând cu arbuștii nativi de subarboret în același climat blând și umed care îi convine ca gard viu. În fiecare dintre aceste regiuni mecanismul este același: un gard care nu este niciodată deflorat se autosemănă în cea mai apropiată zonă sălbatică.

Plantarea și distanțarea unui gard viu de laurocireș

RHS îl evaluează pe laurocireș ca rezistent H5, tolerând minime de iarnă de aproximativ -15 până la -10°C, și crește pe cretă, argilă, sol lutos sau nisip atât timp cât drenajul este rezonabil; pe cretă superficială poate deveni cloroic, o îngălbenire ușor de confundat cu o problemă de udare. Missouri Botanical Garden listează exemplarele cultivate la 3 până la 6 m înălțime, deși RHS pune specia netăiată la 4 până la 8 m înălțime, cu o lățime pe care o descrie simplu ca „mai lată de 8 metri”, așa că un gard de delimitare nu este niciodată lăsat să ajungă la dimensiunea completă. Pentru un gard de ecranare standard, plantele de 40 până la 60 cm înălțime se stabilesc mai repede decât cele mari și sunt distanțate la aproximativ 60 până la 90 cm între ele, pe un singur rând; un ecran mai gros, care se închide mai rapid, folosește în schimb un dublu rând decalat. Udați plantele noi în primele unul-două veri; gardurile deja stabilite sunt rezonabil de tolerante la secetă odată înrădăcinate.

Tunderea cu foarfeca de grădină, nu cu trimmerul de gard

RHS este explicit pe acest punct, specific pentru laurocireș: „este mai bine să tundeți tulpinile individual cu foarfeca de grădină sau foarfeca mare, dacă aveți timp, pentru că folosirea foarfecii de mână sau a trimmerului de gard creează suprafețe de frunze tăiate care arată neplăcut.” Frunzele sunt mari, pieloase și lucioase, așa că lama unui trimmer taie direct prin lamina fiecărei frunze, în loc de la o nodozitate, iar fiecare frunză retezată se brunifică la marginea tăiată în zilele următoare, lăsând un gard care pare ars, deși este sănătos. Tăierea tulpinilor individuale, chiar deasupra unei frunze sau a unui mugur, cu foarfeca de grădină, durează mai mult, dar nu lasă țesut de frunză tăiat în urmă. Tunderea intră în grupa 8 RHS, făcută la sfârșitul primăverii sau începutul verii, odată ce lăstarii de primăvară s-au lignificat; o a doua tundere ușoară la sfârșitul verii menține o formă îngrijită pe tot parcursul iernii.

Renovarea unui gard crescut haotic

NC State Extension notează că laurocireșul suportă bine tăierile drastice, ceea ce face realistă o renovare puternică pe un gard lăsat ani de zile, devenit desfrunzit, gol la bază sau prea lat pentru spațiul lui. Tăiați drastic în etape, nu dintr-o dată: reduceți mai întâi înălțimea și o parte, lăsați-l să lăstărească din lemnul mai vechi rămas, apoi tăiați cealaltă parte anul următor, odată ce prima tăiere s-a refăcut. Începeți renovarea când creșterea reia primăvara, cu mult înainte de înflorire, ca planta să aibă un sezon întreg pentru a se umple din nou înainte de iarnă. Un gard tăiat atât de drastic arată gol și plin de crenguțe unul sau doi ani, ceea ce este normal, nu un semn că a murit.

Boala găurilor de glonț și făinarea

NC State Extension listează laurocireșul ca fiind mai rezistent la boli decât majoritatea celorlalte specii de Prunus, dar totuși susceptibil la boala găurilor de glonț, făinare și putregaiul rădăcinilor. Boala găurilor de glonț începe ca pete mici, maro sau cu inel purpuriu, pe frunze; țesutul mort din centrul fiecărei pete cade în cele din urmă, lăsând frunza presărată cu găurele mici, un simptom care poate urma unei pete bacteriene sau fungice a frunzei, nu unei singure cauze. Făinarea apare ca un strat pal, alb-cenușiu, pe frunzele noi și vârfurile lăstarilor, mai accentuat în aer stătut și umed, lângă un perete sau într-un gard tuns strâns, cu circulație slabă a aerului. RHS semnalează separat laurocireșul ca gazdă cu risc ridicat pentru bacteria Xylella fastidiosa, un motiv în plus pentru a cumpăra plante de gard de la o pepinieră de încredere, nu importate informal. Putregaiul rădăcinilor urmează unui sol înmuiat, nu unui spor fungic purtat de vânt, așa că remediul pe sol umed este drenajul, nu un fungicid.

Toate părțile toxice: glicozide cianogenice și riscul pentru animale

Fiecare parte a laurocireșului, frunze, semințe, tulpini și pulpa din jurul sâmburelui, conține glicozide cianogenice, numite de NC State Extension amigdalină, prunasină și prulaurasină, aceeași clasă de compuși care dă frunzelor zdrobite mirosul lor slab de migdale și care odinioară a făcut din „apa de laur” o otravă autentică din secolul al XVIII-lea. ASPCA listează speciile de cireș din genul Prunus ca toxice pentru pisici, câini și cai exact pe această bază, provocând dificultăți de respirație, pupile dilatate și șoc la animalele care mestecă frunzișul sau sâmburii. Frunzele veștejite sau uscate sunt mai periculoase decât cele proaspete pentru că țesutul deteriorat eliberează acid cianhidric, motiv pentru care resturile de la tuns nu trebuie niciodată aruncate peste un gard, într-un padoc sau lăsate acolo unde animalele de fermă, iepurii sau un câine curios le pot ajunge; puneți-le la sac sau la compost, departe de orice incintă cu animale.

'Otto Luyken' și 'Rotundifolia', și ce să plantați în loc

Acolo unde specia crește prea mult, două soiuri cu Award of Garden Merit de la RHS o reduc sau o păstrează la dimensiunea potrivită. 'Otto Luyken' este o formă cu adevărat pitică, întinsă, ajungând doar la 0,5 până la 1 m înălțime, cu o lățime de 1 până la 1,5 m, utilă ca bordură joasă și informală, nu ca ecran înalt. 'Rotundifolia' păstrează dimensiunea completă de gard a speciei, 4 până la 8 m înălțime cu o lățime de 2,5 până la 4 m dacă este lăsată netăiată, dar cu frunze mai rotunde, ușor mai mici, și un port constant stufos, care suportă bine tăierile drastice. Acolo unde riscul de autosemănare sau toxicitatea sunt motive de renunțare, laurul portughez, Prunus lusitanica, oferă un gard veșnic verde, lucios, asemănător, pe tulpini cu nuanțe roșiatice, este mai rezistent și mai tolerant la locuri calcaroase, de coastă și expuse, și se autosemănă mult mai rar în Regatul Unit. Tisa, Taxus baccata, se tunde într-o margine formală mai ascuțită și mai deasă și regenerează din lemn vechi, golaș, iar ilexul, Ilex aquifolium, este o alternativă cu adevărat nativă, care hrănește mult mai multe insecte, păsări și molii de-a lungul unui an de grădină britanic.