Susai

Sonchus oleraceus apare exact în solul deranjat pe care îl preferă și verii lui: o crăpătură în pavaj, marginea unui strat înălțat, un ghiveci de pepinieră lăsat prea mult lângă o seră. Rupe o tulpină și în câteva secunde curge un suc alb, lăptos, cea mai rapidă verificare de teren înainte de orice altceva. Frunzele moi, adânc lobate, îmbrățișează tulpina cu lobi mici, ascuțiți, la bază, iar spre mijlocul verii planta se încununează cu capitule galbene mici, asemănătoare unui păpădie, care se transformă în ceasuri pufoase, albe, de semințe la doar câteva zile după deschidere. Nimic din toate astea nu o face o buruiană greu de combătut: smulsă tânără, iese din sol aproape fără nicio rezistență, iar frunzele care o marchează drept buruiană sunt și verdețuri comestibile, deși amare, pe care iepurii și găinile le curăță dintr-un strat mai repede decât ar putea-o face un grădinar.

Cum recunoști planta: suc lăptos și frunze care îmbrățișează tulpina

Penn State Extension descrie tulpina ca exsudând suc alb când e ruptă, goală pe dinăuntru între noduri și încununată cu frunze alterne ale căror porțiuni inferioare sunt adânc lobate, cu un lob terminal mai lat, în formă de săgeată. Mai sus pe tulpină, frunzele se micșorează și își pierd pețiolul, înfășurându-se direct în jurul tulpinii cu lobi mici, ascuțiți, în formă de gheară, la bază, detaliul care deosebește o rozetă tânără de susai de o păpădie sau de un puiet tânăr de lăptucă din același strat. Întreaga plantă rămâne moale la atingere: marginile frunzelor poartă doar spini mici și slabi, nimic asemănător țepilor rigide de pe ruda ei apropiată. Înălțimea variază de la aproximativ 30 cm la o plantă abia intrată în floare, până la aproape 120-150 cm spre sfârșitul verii, potrivit Penn State Extension și Programului Statewide IPM al Universității din California.

Susaiul comun versus țepoasa Sonchus asper

Cele două buruieni sunt confundate constant una cu cealaltă, iar notele de identificare ale Penn State Extension oferă cel mai clar criteriu de separare: susaiul anual poartă doar spini foarte mici pe marginea frunzei, în timp ce susaiul țepos (Sonchus asper) e înarmat cu țepi rigizi, ascuțiți, pe toată marginea frunzei. Baza frunzei spune aceeași poveste de la distanță: Sonchus oleraceus îmbrățișează tulpina cu lobi care se termină într-un vârf ascuțit, în timp ce Sonchus asper înfășoară tulpina cu urechiușe mai rotunjite, cu vârfuri mai țepoase. Într-o zonă mixtă, trecerea degetului mare de-a lungul marginii unei frunze lămurește totul într-o secundă: moale și abia simțit la Sonchus oleraceus, destul de ascuțit ca să-l observi la Sonchus asper.

De ce dă semințe mai repede decât sapă majoritatea grădinarilor

Fiecare capitul de flori de la Sonchus oleraceus se închide într-un puf alb și dens, construit dintr-un papus, același smoc de fire fine, ca o parașută, folosit de păpădie, iar Plant Toolbox al NC State Extension notează că sămânța se răspândește ușor atât prin vânt, cât și prin apă. Deoarece planta se resamănă continuu pe parcursul unui singur sezon de creștere, nu produce o singură recoltă de semințe, un strat lăsat nesupravegheat câteva săptămâni în jurul perioadei de înflorire poate trece de la câteva rozete la o tufă întreagă care eliberează semințe în vânt, iar NC State Extension notează că trebuie prinsă înainte de acest punct, deoarece plantele deja instalate se pot răspândi agresiv și sunt gestionate fie prin control preemergent, fie prin îndepărtare, nu lăsate să dea semințe. Regula practică dedusă din această biologie a semințelor e simplă: parcurge stratul și smulge rozetele înainte ca vreo plantă să arate un capitul galben, nu după.

Smulgerea ei: o rădăcină pivotantă care cedează ușor

Spre deosebire de rădăcina pivotantă adâncă și casantă a păpădiei, Sonchus oleraceus dezvoltă ceea ce Penn State Extension descrie drept o rădăcină pivotantă superficială, notând că permite o îndepărtare ușoară cu mâna în amenajări peisagistice, atunci când e practic. Acesta e principalul motiv pentru care e o buruiană ușor de ținut sub control manual: o plantă tânără se ridică curat, la o tragere blândă, cu rădăcini cu tot, în loc să se rupă de la coroană și să lăstărească din nou, cum fac multe perene cu rădăcină pivotantă. NC State Extension adaugă că specia nu reface creșterea din fragmente de rădăcină rămase în sol, așa că o trecere superficială cu sapa sau o sesiune de smuls cu mâna, care scoate coroana, marchează de obicei sfârșitul acelei plante, fără nevoia de a urmări bucăți de rădăcină îngropate, așa cum ar face un grădinar pentru volbură sau ștevie sălbatică.

Mâncatul frunzelor tinere

Aceleași frunze de rozetă bune de smuls sunt și bune de mâncat, culese tinere, înainte ca planta să înflorească. Plant Toolbox al NC State Extension notează că frunzele pot fi adăugate în salate, iar sucul lăptos care marchează specia în teren e și cel care dă frunzei crude amăreala ei caracteristică, mai apropiată de cicoare sau de frunza de păpădie decât de lăptucă. Frunzele mai bătrâne, mai fibroase, și tulpina curățată de coajă se comportă mai bine gătite decât crude, ceea ce înmoaie atât textura, cât și amăreala. Oricine o culege dintr-un strat stropit cu pesticide sau de lângă un drum ar trebui să o trateze la fel ca orice verdeață culeasă din sălbăticie și să o evite.

Preferata iepurilor și găinilor

Cu mult înainte de a fi o pacoste de grădină, Sonchus oleraceus era hrană pentru animale, iar numele popular englezesc chiar trimite la această istorie: sow thistle, de la porcii care o scoteau din pământ rădăcinând, alături de vechiul nume englezesc hare's thistle, pentru cât de bucuroși o pasc iepurii. O cirdă de găini de curte va reduce o plantă smulsă la o simplă tulpină goală în câteva minute, iar iepurii hrăniți cu verdețuri tăiate se obișnuiesc de obicei mai repede cu ea decât cu buruieni de grădină mai dure, ceea ce face ca o sesiune de plivit manual să devină și hrană gratuită, nu doar pierdere pură, dacă în apropiere sunt găini sau iepuri crescuți în cușcă. Frunza moale, fără spini, e exact motivul pentru care animalele care pasc o preferă în locul țepoasei Sonchus asper atunci când cresc una lângă alta.

Gazdă pentru afide de lăptucă și virusurile lor

Într-o grădină de legume care include lăptucă, Sonchus oleraceus nu e o buruiană neutră, de ignorat printre rânduri. Programul Statewide IPM al Universității din California notează că susaiul anual poate găzdui dăunători importanți din punct de vedere economic pentru culturile de legume și fructe, inclusiv afida lăptucii (Nasonovia ribisnigri) și alte insecte vectoare de virusuri ale plantelor. O plantă de susai lăsată la marginea unui strat de lăptucă poate acționa ca rezervor care permite afidelor și virusurilor pe care le poartă să treacă în cultură odată ce condițiile favorizează un focar, ceea ce e încă un motiv pentru care specia merită eliminată din jurul lăptucii, brasicaceelor și altor legume susceptibile, nu doar de pe alei și straturi unde nu crește nimic comestibil în apropiere.

E toxică pentru animalele de companie?

Susaiul comun nu apare pe listele ASPCA de plante toxice sau netoxice pentru pisici, câini sau cai, deci nu există un statut oficial de toxicitate ASPCA pentru specie. Această absență nu e totuna cu o garanție de siguranță, dar se potrivește cu istoria îndelungată a plantei ca hrană deliberată pentru iepuri și animale de fermă: nimic din acest istoric nu sugerează că e o plantă de care animalele de companie trebuie ținute departe, ci doar una care, ca majoritatea verdețurilor de grădină, e mai bine oferită sau întâlnită cu moderație decât presupusă sigură în orice cantitate.