Sâmbovină

O sâmbovină cumpărată cu rădăcină nudă sau deja crescută la marginea unei curți se află de obicei acolo pentru că nimic altceva nu ar fi rezistat pe acel loc: o pantă uscată, o linie de gard bătută de vânt, o porțiune de argilă alcalină care ucide fără drept de apel arțarii și cornii. Celtis occidentalis este un arbore caducifoliu de 12 până la 22 de metri, cu frunze asemănătoare ulmului, grosier zimțate, iar odată ce ajunge la zece sau cincisprezece ani, dezvoltă o scoarță distinctivă, spartă în creste plutoase, bătătorite, pe care niciun alt arbore stradal comun nu o are. Drupe mici, violet-închis, se coc la începutul toamnei și rareori rezistă după luna noiembrie, odată ce sturzii, ceara de cedru și alte păsări încep să le culeagă. Nu este o plantă ornamentală rafinată; este plantată pentru că supraviețuiește unor condiții care ar ucide aproape orice altceva, iar înțelegerea acestui compromis reprezintă cea mai mare parte din ce trebuie să știi ca s-o cultivi bine.

Recunoașterea unei sâmbovine: scoarța, frunzele și fructele

Scoarța tânără a sâmbovinei este netedă și gri, ușor de confundat cu cea a unui ulm sau a unei sâmbovine dulci tinere, dar pe un copac stabilit, trunchiul dezvoltă crestele plutoase, bătătorite, care sunt cel mai sigur semn de identificare al speciei pe teren; niciun alt copac plantat ca arbore stradal nu arată la fel. Frunzele au aproximativ 5 până la 12 cm lungime, sunt ovale, cu vârf lung și ascuțit, grosier zimțate de la mijlocul frunzei până la vârf, și așezate asimetric la bază, o parte a limbului fiind vizibil mai lungă decât cealaltă acolo unde se întâlnește cu pețiolul. Frunzișul zdrobit are aproape deloc miros, un alt punct de diferență față de ulm. Florile de primăvară sunt mici și verzui, ușor de trecut cu vederea; fructul care urmează este o drupă de mărimea unui bob de mazăre, verde pe tot parcursul verii, care devine violet-închis până la aproape negru până în septembrie, peste o pulpă subțire și dulce și un sâmbure tare.

De ce este plantată: seceta, vântul și solul alcalin

Sursele de extensie agricolă clasifică sâmbovina drept rezistentă din zona USDA 3 până în zona 9, tolerantă la vânt și adaptabilă la argilă, lut, nisip și sol stâncos superficial, la aproape orice pH, de la acid la alcalin. Această combinație, plus toleranța reală la poluarea urbană, sarea de pe drumuri și solul compactat, este motivul pentru care apare ca arbore stradal, ca element al perdelelor forestiere de protecție din câmpiile nordice, și ca specie de reabilitare pe terenuri deranjate, unde arborii mai pretențioși eșuează. Este de asemenea imună la grafioza ulmului, celălalt motiv pentru care a fost plantată atât de mult pe parcursul secolului XX: acolo unde ulmul american a pierit de-a lungul unei străzi sau într-un parc, sâmbovina a fost unul dintre copacii folosiți pentru a-l înlocui, oferind o siluetă în formă de vas, în linii mari asemănătoare, dar fără vulnerabilitatea acestuia.

Unde sâmbovina are limite

Aceeași robustețe vine cu neajunsuri reale. Sursele de extensie descriu lemnul drept greu, dar relativ moale și slab, predispus la putrezire odată ce o ramură este rănită sau se deschide o cavitate, așa că daunele provocate de furtuni și scoarța încorporată la îmbinările ramurilor merită urmărite la un copac mai bătrân, aproape de casă sau de alee. Fructele și solzii de scoarță exfoliată cad constant pe tot parcursul iernii, o adevărată sarcină de curățenie peste pavaj sau terasă, nu doar un neajuns minor. În jurul bazei unui copac stabilit, lăstarii de rădăcină și puieții spontani din fructele abundente, răspândite de păsări, apar în straturi și la marginea gazonului ani la rând și trebuie smulși cât timp sunt tineri, înainte ca rădăcina pivotantă să se stabilească.

Plantarea și stabilirea unui copac tânăr

Plantează material cu rădăcină nudă sau din container la soare direct, odată ce solul s-a dezghețat primăvara, sau toamna în zonele mai blânde. Sâmbovina suportă mutarea mai bine decât arborii cu rădăcină pivotantă, precum lichidambarul, deoarece materialul de pepinieră este de obicei deja crescut în container sau cu rădăcinile tăiate. Pregătirea solului contează mai puțin decât alegerea amplasamentului: este unul dintre puținii arbori de umbră care chiar nu au nevoie de amendamente pentru pH sau textură, deoarece terenurile argiloase, nisipoase și stâncoase sunt toate tolerate așa cum sunt. Udă abundent și regulat în primele unul până la două sezoane de vegetație, cât timp rădăcinile se stabilesc; după aceea, o sâmbovină stabilită se descurcă doar din precipitații, cu excepția celor mai extreme secete, iar udarea excesivă a unui copac matur provoacă mai multe probleme, inclusiv edem și putrezirea rădăcinilor, decât udarea insuficientă.

Sol, apă și tăiere

Fertilizarea este rareori necesară pentru un copac atât de adaptat la solul sărac; o sâmbovină stresată, cu cloroză, este neobișnuită și merită investigată ca problemă de amplasament, nu tratată cu îngrășământ de rutină. Tăierea trebuie să rămână minimă și făcută la sfârșitul iernii, cât timp copacul este în repaus vegetativ, îndepărtând ramurile care se încrucișează, lemnul mort și orice lider codominant care concurează cu trunchiul central, cât timp structura este vizibilă, fără frunze. Deoarece lemnul este moale și își sigilează greu rănile, evită tăieturile mari pe un copac matur și acordă prioritate formării timpurii a unui copac tânăr, cu un singur lider puternic, deoarece corectarea ulterioară a unei structuri deficitare a ramurilor este mult mai dificilă la o specie deja predispusă la scoarță încorporată și rupere.

Probleme cosmetice: gale în formă de sfârc și mătura vrăjitoarei

Două probleme îi alarmează pe proprietarii noi disproporționat față de daunele pe care le fac de fapt. Gala în formă de sfârc a sâmbovinei, provocată de o psilidă minusculă din genul Pachypsylla care depune ouă pe frunzele noi primăvara, produce mici umflături ridicate pe aproape fiecare frunză a aproape fiecărei sâmbovine, până la mijlocul verii; arată ca o boală, dar sursele de extensie o descriu drept o problemă cosmetică, fără efect măsurabil asupra sănătății copacului, iar stropirea nu este de obicei recomandată. Mătura vrăjitoarei este o priveliște mai stranie: ciorchini denși și încâlciți de crenguțe, cel mai vizibili iarna, odată căzute frunzele, provocați de acțiunea combinată a unui acarian eriofid care trăiește doar pe sâmbovină și a unei ciuperci de mană făinoasă care colonizează mugurii deformați creați de acarian. Desfigurează silueta, dar nu ucide copacul, iar tăierea măturilor individuale este întreținere cosmetică, nu o necesitate pentru sănătate.

Păsări, fluturi și fructele

Sâmbovina își merită locul ca arbore pentru fauna sălbatică. Drupele persistente de toamnă și iarnă hrănesc sturzii, ceara de cedru, mierlele imitatoare și o listă lungă de alte păsări, odată ce fructele mai moi au dispărut, iar frunzișul găzduiește, printre altele, larvele fluturilor hackberry emperor și question mark, așa că un copac matur într-o curte le aduce pe amândouă în mod constant. Fructul în sine este comestibil și pentru oameni, o pulpă subțire, dulce, ușor uscată, peste un sâmbure mare, mâncată tradițional proaspătă direct din copac sau folosită în dulcețuri, deși are prea puțină pulpă per fruct ca să merite cultivat doar pentru recoltă.

Toxicitate și diferența dintre sâmbovină și sâmbovina dulce

Sâmbovina obișnuită nu apare pe listele ASPCA de plante toxice sau netoxice pentru pisici, câini sau cai, așa că tratează-i statutul ca nedocumentat, nu confirmat drept sigur, și strânge fructele căzute din abundență acolo unde un câine tinde să mănânce material vegetal cu gura plină. Pe teren, specia cu care este cel mai des confundată este sâmbovina dulce, Celtis laevigata, care împarte o mare parte din arealul ei în sud-estul și sud-centrul Statelor Unite: sâmbovina dulce are frunze mai înguste, cu margini în mare parte netede, și scoarță gri vizibil mai netedă, mai puțin bătătorită, în timp ce sâmbovina obișnuită își păstrează frunza grosier zimțată și trunchiul mai aspru, bătătorit, la orice vârstă.