Clivia

O Clivia care crește mereu doar frunze și nu înflorește niciodată nu e bolnavă, e pur și simplu caldă și udată după un program obișnuit de plantă de apartament, tot anul. În sălbăticie, această perenă de pădure din Africa de Sud trece printr-un sezon distinct, răcoros și uscat, care îi spune plantei că e timpul să construiască o tulpină florală, nu încă o frunză. Sari peste acest repaus și obții o plantă frumoasă, cu frunze late, în formă de curea, care nu înflorește niciodată; oferă-i șase până la opt săptămâni aproape de 10°C, cu aproape deloc apă, toamna sau la începutul iernii, iar o căpățână de flori portocalii apare la câteva săptămâni după ce reiei îngrijirea normală. Restul cultivării unei Clivia e comparativ ușor, motiv pentru care declanșatorul înfloririi încurcă mai mulți proprietari decât orice dăunător sau boală.

Repausul rece și uscat care declanșează înflorirea

Din jurul lunii noiembrie până în februarie, mută planta în cea mai răcoroasă cameră disponibilă, ideal aproape de 10°C, și redu drastic udarea, practic la nimic, timp de șase până la opt săptămâni. RHS este specific: Clivia are nevoie de această perioadă rece ca să înflorească în mod fiabil, iar menținerea plantelor calde și bine udate pe timpul iernii este cel mai frecvent motiv pentru care rămân doar cu frunze, fără flori. Un antreu, o cameră de rezervă neîncălzită sau un pervaz răcoros, departe de calorifere, funcționează; temperaturile sub aproximativ 5°C, pe de altă parte, dăunează plantei, deci acesta e un repaus răcoros, nu un îngheț. Odată ce poți vedea tulpina florală ieșind din evantaiul de frunze, de obicei spre sfârșitul iernii, mută ghiveciul înapoi la căldură și reia udarea.

Udarea: normală vara, aproape deloc în repaus, atentă la stadiul de mugur

Udă din belșug primăvara și vara, cât timp planta crește activ, lăsând partea de sus a substratului să se usuce între udări. Fereastra dificilă este chiar după ce se termină repausul rece: Missouri Botanical Garden notează că udarea prea devreme sau prea din plin, în timp ce tulpina florală se formează, o poate opri înainte să ajungă la înălțimea completă, așa că ține substratul doar abia umed până când tulpina are aproximativ 15 cm înălțime, apoi reia udarea normală. Apa turnată în coroana de frunze, în loc de în sol, sau un ghiveci lăsat într-o farfurioară cu apă, se arată prin pete galbene pe frunze, cu mult înainte ca vreo deteriorare a rădăcinilor să fie vizibilă.

Lumina: puternică, dar niciodată bombardată cu soare direct

Clivia crește natural sub coronamentul pestriț al pădurilor de coastă și din interior, și păstrează această preferință și în interior: lumina puternică, indirectă, e ideală, cu doar puțin soare de dimineață devreme sau de după-amiază târziu tolerat. RHS o listează ca potrivită pentru poziții orientate spre nord, est sau vest, nu pentru un pervaz orientat spre sud, iar o frunză care se despică sau se arde de-a lungul ei este felul plantei de a spune că primește prea mult soare direct. Prea puțină lumină produce un evantai de frunze mai lax, mai palid, și mai puține tulpini florale de-a lungul anilor, așa că un loc luminos, la un metru sau doi în spatele unei ferestre neumbrite, mai degrabă decât umbră adâncă, este ținta.

Sol, ghivece și argumentul pentru a n-o deranja

Un amestec de ghiveci afânat, bine drenat, un compost standard de plante de apartament tăiat cu perlit sau scoarță grosieră suplimentară, se potrivește rădăcinilor groase, cărnoase, ale Cliviei, care putrezesc repede în sol care rămâne ud. Ce e neobișnuit e cât de puțin vrea planta să fie replantată: Clivia înflorește mai bine când rădăcinile îi sunt înghesuite și restrânse, iar RHS notează că resimte activ deranjarea rădăcinilor. Missouri Botanical Garden recomandă replantarea doar la trei-patru ani, și chiar și atunci manevrând bulgărele de rădăcini cu blândețe, nu scuturându-l sau divizându-l dur, pentru că rădăcinile rupte se refac greu și pot scoate o plantă din ciclul de înflorire pentru un sezon.

Rădăcini cărnoase și putrezire

Aceleași rădăcini groase, care stochează apă și care îi permit Cliviei să treacă cu bine peste repausul uscat de iarnă, sunt cea mai mare vulnerabilitate a ei tot restul anului. Un ghiveci fără drenaj real, un substrat care rămâne îmbibat sau o farfurioară niciodată golită vor transforma rădăcinile albe, ferme, în rădăcini maro, moi, în câteva săptămâni, iar primul semn vizibil deasupra solului este adesea o bază de frunză care se desprinde moale și decolorată, nu crocantă. Nu există leac odată ce o rădăcină a putrezit complet, doar îndepărtarea țesutului deteriorat cu o lamă curată, lăsarea rădăcinilor rămase să se usuce și replantarea într-un amestec proaspăt, grunjos.

Înmulțire: odraslele sunt mai rapide decât sămânța

O tufă matură produce odrasle bazale, plăntuțe mici prinse la baza plantei-mamă, care pot fi separate odată ce au propriile rădăcini și cel puțin patru sau cinci frunze; acestea înfloresc în câțiva ani, pentru că sunt deja de o dimensiune rezonabilă. Creșterea din sămânță este calea lentă: florile polenizate formează fructe mari, ca niște boabe, care se coc pe parcursul a aproape un an, iar un răsad crescut din acea sămânță are de obicei nevoie de trei până la patru ani ca să ajungă la dimensiunea de înflorire. Majoritatea formelor colorate cu nume, inclusiv soiurile cu flori galbene, se înmulțesc prin divizarea odraslelor tocmai pentru că sămânța nu se reproduce identic și durează atât de mult.

Dăunători: în principal păduchii țestoși

Păduchii țestoși sunt dăunătorul cel mai probabil să apară pe Clivia, ascunzându-se în baza strânsă, unde frunzele se suprapun, și pe partea de dedesubt, lângă nervura centrală, unde ceara lor albă, bumbăcoasă, e ușor de ratat până când o colonie s-a stabilit. Se hrănesc cu sevă și lasă un reziduu lipicios de rouă de miere, care poate atrage mucegaiul negru pe frunzele de dedesubt. Ștergerea grupurilor vizibile cu un bețișor de bumbac înmuiat în alcool medicinal, repetată la câteva zile, până când nu mai rămâne niciunul, controlează o infestare ușoară fără să apelezi la un spray sistemic, pe o plantă care e adesea ținută aproape de spațiile de locuit.

Toxicitate

ASPCA listează Clivia ca toxică pentru pisici, câini și cai, bulbul și țesutul rădăcinii având cea mai mare concentrație de alcaloizi toxici, în principal licorină, pe care planta îi împarte cu alte rude din Amaryllidaceae, precum narcisele și amarilisul. Ingestia cauzează de obicei vărsături, salivație și diaree, iar ASPCA notează că ingestii mai mari pot provoca tremurături, tensiune arterială scăzută și aritmii cardiace, așa că un ghiveci la îndemâna unei pisici sau a unui câine care roade merită mutat pe un raft sau într-o cameră exclusă, în loc să-ți asumi riscul.

Forme cu flori galbene

Alături de specia comună, cu flori portocalii, există mai multe forme galbene, majoritatea urmăribile până la Clivia miniata var. citrina și var. flava, iar acestea sunt crescute, prețuite și vândute ca distincte față de tipul portocaliu, deși împart nevoi de îngrijire identice. Formele galbene nu au pigmenții carotenoizi portocalii și roșii ai speciei și sunt înmulțite aproape exclusiv prin divizarea odraslelor, ca să păstreze culoarea fidelă, ceea ce explică parțial de ce au un preț mai mare decât răsadurile obișnuite, portocalii.