Bostan

Un bostan cumpărat ca Hubbard pus la uscat, un buttercup portocaliu cu striații sau un pliculeț de semințe etichetat simplu Cucurbita maxima este aceeași specie din spatele dovlecilor care ajung la 1.190 kg la cântăririle de toamnă și al bostanilor care se păstrează într-o cămară răcoroasă până primăvara. Fiecare soi împarte o trăsătură de identificare pe care majoritatea cataloagelor de semințe nu o menționează niciodată: acolo unde codița fructului se întâlnește cu fructul, tulpina rămâne moale, rotundă și plutoasă, nu tare și cu muchii ascuțite, cea mai sigură metodă de a deosebi această specie de dovleceii-tip Cucurbita pepo care cresc pe rândul alăturat. Planta cere foarte puțină îndemânare, mai ales spațiu, căldură pentru germinare și o vară lungă înainte ca coaja să se întărească suficient pentru păstrare. Ceea ce nu iartă este solul rece și umed la semănat, sau o dată de recoltare stabilită doar după culoare.

O singură specie în spatele soiurilor Hubbard, Buttercup, Turban și al dovlecilor uriași

GBIF înregistrează Cucurbita maxima Duchesne în familia Cucurbitaceae, genul Cucurbita, ordinul Cucurbitales, numele acceptat pentru o specie cultivată în forme care abia dacă par înrudite pe un raft: bostanul Hubbard, gri-albăstrui, buttercup portocaliu cu striații, dovleacul turban turtit și dovlecii de concurs crescuți să depășească un automobil mic. Plants of the World Online îl listează ca un cultigen originar din Bolivia până în nordul Argentinei, domesticit atât de demult în America de Sud încât niciun strămoș sălbatic nu mai crește acolo astăzi. Cucurbita pepo, specia mult mai comună de dovlecel și de dovleac pentru Halloween, are o codiță tare, lemnoasă și clar muchiată pe cinci laturi; la Cucurbita maxima aceeași codiță rămâne rotundă, moale și plutoasă până acolo unde se lărgește în fruct, fără nicio muchie. Această codiță plutoasă este de asemenea o parte din motivul pentru care cei mai mari dovleci înregistrați aparțin acestei specii, nu dovlecilor adevărați: linia de expoziție Atlantic Giant, o selecție de Cucurbita maxima, a produs un fruct de 782 de kilograme în 2016.

Semănatul la cald și spațiul necesar vrejului să se întindă

Sămânța se pune la circa 2,5 cm adâncime odată ce solul s-a încălzit la 14-16 grade Celsius, pentru că solul rece și umed blochează germinarea, fără să omoare sămânța de-a dreptul. Distanța depinde în întregime de port: soiurile complet târâtoare au nevoie de movile la 1,5-1,8 m distanță, cu 3-4,5 m între rânduri, adică aproximativ 4,5-9 mp de teren liber pe movilă, soiurile semi-compacte se descurcă pe movile la 1,2 m și rânduri la 2,4 m, iar soiurile miniaturale sau cu adevărat compacte, mai rare, se plantează la 60 cm distanță pe rând. Economisirea acestui spațiu este cea mai frecventă greșeală cu această specie: un vrej căruia i s-a dat un metru unde avea nevoie de trei se cațără pur și simplu peste el însuși, peste propriul frunziș și peste orice plantă vecină, umbrind fructele înainte ca acestea să se poată dezvolta.

Udarea și hrănirea unui vrej construit să care fructe grele

Planta vrea sol moderat umed, bine drenat, bogat în materie organică, și nu-și revine bine după secetă odată ce fructul se umple, așa că udarea se face la bază, nu pe deasupra, suficient de adâncă pentru a ajunge la zona rădăcinilor, nu puțin și des. Îndrumările agricole de extensie pun necesarul de azot la aproximativ 67-112 kg la hectar, circa două treimi încorporate în sol înainte de plantare și restul aplicat lateral odată ce vrejurile pornesc să se întindă, un raport care se adaptează ușor la un îngrășământ echilibrat pentru legume, la plantare și din nou când se deschid primele flori. Cultivatorii de expoziție care urmăresc mărimea merg mai departe, trecând la un îngrășământ bogat în potasiu odată ce fructul s-a legat, pentru că potasiul, nu azotul, este ceea ce împinge un dovleac de la mare spre recordul absolut.

Polenizarea și de ce o floare uneori nu leagă fruct

Ca orice bostan, această specie poartă flori mascule și femele separate pe aceeași plantă, femela fiind evidentă datorită miniaturii de fruct deja umflate în spatele petalelor, și depinde de albine pentru a transporta polenul între cele două. Îndrumările pentru cultura comercială recomandă mutarea stupilor pe câmp odată ce începe înflorirea, o soluție pe care majoritatea grădinarilor amatori nu o pot reproduce, dar care arată clar ideea de bază: o grădină săracă în polenizatori este o grădină unde florile se deschid, se închid din nou până după-amiaza și cad fără să se umfle vreodată în fruct. O perioadă răcoroasă și ploioasă care ține albinele la sol în timpul primului val de înflorire este de obicei explicația reală atunci când un vrej cu aspect sănătos poartă multe flori și foarte puțini bostani.

Dăunători și boli de urmărit

Ghidurile de extensie universitară listează afidele, gândacii dovleceilor, ploșnițele dovleceilor, viermele găuritor al tulpinii și acarienii ca insectele cele mai probabile să deranjeze această specie, viermele găuritor al tulpinii fiind cel care ucide de-a dreptul: un vrej care se ofilește brusc, cu un praf asemănător rumegușului grămădit lângă o gaură mică în tulpină, are o larvă care sapă în interior, iar până când ofilirea devine evidentă, paguba este deja făcută. Pe partea bolilor, mana și făinarea cucurbitaceelor apar amândouă ca frunze decolorate, mana producând pete gălbui, unghiulare pe fața de sus a frunzei, cu un mucegai cenușiu vizibil pe dedesubt pe vreme umedă, iar făinarea un praf alb simplu pe suprafață; ambele se răspândesc cel mai repede când frunzișul rămâne ud, așa că udarea la bază face un dublu serviciu, atât împotriva acestor boli, cât și împotriva putrezirii fructelor.

Bostan de bucătărie versus giganți de expoziție: alegerea unui soi

Soiurile Hubbard, buttercup și turban sunt crescute pentru a fi mâncate: pulpă densă, dulce, o durată lungă de păstrare și un vrej gestionabil, de obicei în limita a 3 m anvergură, ceea ce le păstrează realiste pentru un strat obișnuit de legume. Linia Atlantic Giant există din motivul opus, fructe care pot depăși 1,8 m diametru, cu o pulpă atât de apoasă încât este cu adevărat utilă doar în supă sau ciorbă, iar a cultiva bine unul înseamnă hrănire intensă, oferindu-i toți cei 4,5-9 mp pe care îi vrea un singur vrej, și acceptând că cea mai mare parte din ce produce planta se duce într-un singur fruct enorm, în loc de o duzină de fructe normale. Alegerea între ele înseamnă de fapt alegerea scopului recoltei: o iarnă întreagă de supă și bostan la cuptor, sau un singur dovleac supradimensionat pentru cântărirea de toamnă.

Recoltarea după plutirea tulpinii, apoi uscarea pentru păstrare pe iarnă

Culoarea singură nu este un semnal fiabil de recoltare pentru această specie, pentru că unele soiuri își schimbă culoarea cu săptămâni înainte ca fructul să fie cu adevărat copt; indicatorul mai bun este tulpina însăși care devine plutoasă, își pierde culoarea verde și capătă dungi brune, lemnoase, acolo unde se întâlnește cu fructul, alături de o coajă pe care unghia nu o mai poate străpunge și o piele mai mată, mai puțin lucioasă. Fructul trebuie tăiat cu câțiva centimetri de codiță lăsați atașați, nu smuls, pentru că o codiță ruptă sau lipsă este o poartă deschisă pentru putrezire la păstrare. Uscarea timp de una-două săptămâni într-un loc călduros imediat după recoltare crește conținutul de zahăr și întărește și mai mult coaja, după care fructul bine uscat se păstrează la 10-16 grade Celsius și 50-70% umiditate relativă, cu o durată de păstrare care variază puternic după soi: bostanul Hubbard poate rezista astfel până la șase luni, în timp ce soiurile buttercup și turban, cu coaja mai subțire, se folosesc cel mai bine în câteva luni de la recoltare.