Castravete

Un răsad de castravete nu arată nimic deosebit în primele două sau trei săptămâni, apoi liana găsește un suport și pornește, câștigând rapid creștere nouă spre mijlocul verii. Aproape orice problemă care apare mai târziu se leagă de unul dintre trei lucruri: cultivarea tipului greșit pentru spațiul disponibil, lăsarea solului să se usuce și apoi udarea lui abundentă, în cicluri, sau lăsarea fructelor coapte pe lujer prea mult timp. Rezolvă aceste trei lucruri, iar o singură plantă, dirijată vertical în loc să fie lăsată să se târască pe sol, ține o bucătărie aprovizionată din mijlocul verii până la începutul toamnei.

Tipuri de seră, integral femele, sau tipuri de câmp, pentru afară

Prima decizie este ce fel de castravete cultivi, și nu e opțională. Potrivit RHS, majoritatea soiurilor de seră, precum 'Carmen' sau 'Emilie', sunt integral femele, producând aproape exclusiv flori femele, fiecare cu un fruct mic deja format în spate; acestea nu trebuie polenizate, altfel fructul rezultat poate deveni amar, motiv pentru care plicurile de semințe integral femele se vând cu un avertisment de a îndepărta orice floare mascul rătăcită sub sticlă. Soiurile de afară, sau de câmp, precum 'Marketmore', sunt o plantă diferită, pentru o treabă diferită: poartă atât flori mascul, cât și femele, au nevoie de insecte pentru a lega fructul și sunt selectate să facă față vântului și variațiilor de temperatură ale unei veri britanice, nu căldurii constante a unei sere. Cumpărarea unui soi de seră pentru un teren fără sticlă, sau a unui tip de câmp pentru o seră încălzită, este cel mai frecvent mod prin care un sezon de castraveți dezamăgește încă de la prima floare.

Semănatul la cald și mutarea treptată a plantelor afară

Sămânța de castravete are nevoie de o căldură constantă de aproximativ 21 °C pentru a germina sigur, potrivit RHS, iar data semănatului depinde apoi în întregime de locul unde planta își va încheia viața: jumătatea lui februarie până jumătatea lui martie pentru o seră încălzită, aprilie pentru o seră neîncălzită sau un solar, și sfârșitul lui aprilie în interior (pentru plantare afară la sfârșitul lui mai sau în iunie) sau semănat direct afară, odată ce solul însuși s-a încălzit. Clemson Cooperative Extension dă zona de confort proprie a castravetelui ca fiind 24 până la 29 °C odată ce a pornit în creștere, mult peste temperatura pe care o tolerează majoritatea celorlalte legume, așa că o plantă grăbită afară într-un val de frig pur și simplu se blochează, în loc să moară pe loc, rămânând palidă și pipernicită până ce condițiile o ajung din urmă.

Dirijarea lianei pe o sfoară sau o plasă

Lăsată pe sol, o liană de castravete se târăște, iar fructul care atinge solul umed putrezește sau se îngălbenește pe partea de dedesubt cu mult înainte să se coacă. Sub sticlă, RHS recomandă un baston de bambus înalt și solid, care ajunge la acoperișul serei, sau o sârmă sau sfoară verticală legată ușor în jurul tulpinii tinere pe măsură ce crește; afară, un wigwam de bastoane sau o plasă solidă susținută pe țăruși verticali face aceeași treabă pentru un soi de câmp. Oricum ar fi, planta este dirijată ca o singură tulpină principală, urcând vertical, cu lăstarii fertili care ies din acea tulpină la intervale, în loc de o încâlceală de tulpini care concurează pentru lumină și circulația aerului.

Cum ciupești lăstarii laterali, corect pentru fiecare tip

Castraveții de seră și cei de afară se ciupesc diferit, iar amestecarea metodelor risipește un sezon de fructe. Pentru tipurile de seră, integral femele, RHS recomandă ciupirea vârfului fiecărui lăstar lateral la două frunze după o floare femelă, și ciupirea oricărui lăstar lateral fără flori odată ce ajunge la 60 cm lungime, astfel încât energia plantei să meargă mai departe spre fruct, nu spre liană goală. Pentru tipurile de câmp, de afară, metoda este opusă: ciupește vârful principal de creștere odată ce planta a dezvoltat șapte frunze, ceea ce o forțează să se ramifice și să producă lăstarii laterali care poartă cea mai mare parte a recoltei, în loc să ciupești lăstar cu lăstar pe măsură ce trece sezonul.

Udarea pentru fructe crocante, nu amare sau goale

Castravetele are un sistem de rădăcini superficial și însetat, iar Clemson Extension recomandă umezirea solului la cel puțin 15 cm adâncime și udarea la baza plantei dimineața, evitând udarea frunzișului. Uniformitatea contează mai mult decât volumul: atât Clemson, cât și RHS indică udarea neregulată, o perioadă de secetă urmată de o udare abundentă, drept cauză principală a fructelor amare, deformate sau goale la mijloc, pentru că o plantă stresată răspunde cu cucurbitacine, compușii din spatele acelui gust ascuțit, amar, concentrat lângă capătul dinspre tulpină. Un ghiveci înfundat în sol lângă bulgărele de rădăcini, umplut la fiecare udare, trimite apa direct în jos, la rădăcini, în loc să băltească în jurul bazei tulpinii, unde poate putrezi coroana.

Hrănirea cu un îngrășământ lichid bogat în potasiu

Clemson recomandă încorporarea unui îngrășământ echilibrat în strat înainte de plantare, apoi o hrănire suplimentară cu azot înainte ca lianele să înceapă să se întindă, dar avertizează că prea mult azot în această etapă încurajează creșterea frunzoasă în detrimentul fructului. Abordarea RHS pentru plantele cultivate în container este să hrănești la fiecare 10 până la 14 zile cu un îngrășământ lichid general până când începe înflorirea, apoi să treci la o hrănire lichidă bogată în potasiu, precum un îngrășământ pentru roșii, pentru a menține înflorirea și fructificarea pe tot restul sezonului. Plantele cultivate direct în sol, într-un teren rezonabil, rareori mai au nevoie de hrănire după acea primă aplicare; planta dintr-un sac de cultură sau ghiveci, cu un volum mic de compost din care să se hrănească, e cea care rămâne prima fără resurse.

Făinarea, virusul mozaicului castravetelui și acarianul roșu

Făinarea apare ca un strat alb, prăfos, pe partea de sus a frunzei, favorizat de umiditatea ridicată combinată cu aer static, plante stresate de secetă și distanțe prea mici între plante; RHS recomandă evitarea fungicidelor aici și, în schimb, recomandă soare deplin, spațiere bună, udare constantă și udare pe deasupra dimineața, dacă e cazul, pentru că ciuperca nu suportă contactul direct cu apa, dar prosperă pe frunzele lăsate umede peste noapte. Virusul mozaicului castravetelui este mai grav: cauzează pete gălbui, frunze deformate și creștere pipernicită, se răspândește prin afide și prin mâini și unelte contaminate, iar RHS este explicit că nu există leac chimic, așa că o plantă infectată trebuie smulsă și distrusă rapid, iar mâinile și uneltele spălate cu apă și săpun înainte de a atinge plante sănătoase. Acarianul roșu pătează frunzișul și poate despuia de frunze o plantă de seră într-o vară caldă și uscată; stropirea regulată a frunzișului cu apă și menținerea unei umidități ridicate reduc riscul, potrivit RHS, deși acarianul prădător Phytoseiulus persimilis, vândut pentru combatere biologică, este soluția mai sigură odată ce o infestare s-a instalat sub sticlă.

Culesul mic și des

Mărimea castravetelui la cules depinde de soi: RHS dă aproximativ 8 cm pentru tipurile mini, 15 cm pentru soiurile cu fructe mici și 20 până la 25 cm pentru cele de mărime completă, tăiate cu un cuțit ascuțit sau foarfece de grădină, nu smulse, ceea ce poate rupe tulpina sau deteriora următoarea floare de pe ea. Verificarea lianei la câteva zile contează la fel de mult ca mărimea în sine: un castravete lăsat să se umfle peste optim devine plin de semințe și cu coaja mată, iar la fel de important, o plantă care poartă un fruct supradimensionat încetinește sau se oprește din a mai lega altele noi, așa că culesul regulat și cules mic este ceea ce ține liana productivă până toamna, în loc să scadă după primul val.