Fucsia rezistentă

Fuchsia magellanica este fucsia care se comportă ca un arbust de grădină rezistent, nu ca o plantă suspendată sensibilă la ger. Într-o grădină temperată blândă, tulpinile îi sunt doborâte de primul îngheț puternic, dar rădăcinile supraviețuiesc sub pământ și scot un val proaspăt de creștere în primăvara următoare, așa că un băț ce pare mort în ianuarie este o iarnă normală pentru această specie, nu un eșec. Oferă-i sol umed, bogat în humus, și puțină umbră față de soarele cel mai puternic, iar ea te răsplătește cu flori atârnânde, stacojii și violete, din miezul verii până la primul îngheț. Este nativă din extremul sud al Americii de Sud, iar această origine, rece, umedă și bătută de vânt, explică aproape tot ce înseamnă modul în care vrea să fie crescută.

Origine și uscarea de iarnă

Potrivit Plants of the World Online (Kew), specia este nativă din centrul și sudul statului Chile până în sudul Argentinei, aceeași regiune rece, oceanică, cu precipitații abundente, ca cea mai mare parte a Patagoniei. Acest fond explică de ce tolerează frigul mai bine decât aproape orice altă fucsia, dar continuă să se comporte ca o perenă care se usucă, nu ca un arbust cu adevărat veșnic verde, în afara zonei sale celei mai blânde: creșterea de deasupra solului este moale față de un arbust lemnos adevărat, așa că se prăbușește la primul îngheț puternic, în timp ce coroana lemnoasă și rădăcinile, izolate de solul din jur, supraviețuiesc dedesubt. RHS o clasifică H4, rezistentă până la aproximativ -10°C, iar NC State Extension o listează în zonele USDA 5 până la 10, un interval larg care are sens doar dacă separi supraviețuirea plantei de supraviețuirea creșterii de deasupra solului: în cea mai rece parte a acelui interval, cultivi practic o perenă erbacee care se întâmplă să fie arbust oriunde clima e mai blândă.

Amplasament, sol și o coroană mulcită

Plantează-o în sol care rămâne constant umed, dar niciodată îmbibat, îmbogățit cu compost sau altă materie organică; NC State Extension notează că tolerează sol argilos, lutos sau bogat în materie organică, într-un interval larg de pH, atâta timp cât drenajul este adecvat, iar RHS adaugă calcarul și nisipul la această listă de texturi tolerate. Soarele direct i se potrivește acolo unde verile rămân răcoroase și solul nu se usucă niciodată, dar într-o grădină fierbinte sau uscată, florile și frunzișul rezistă mai bine cu umbră pentru o parte a zilei. Cea mai importantă măsură de întreținere în jumătatea mai rece a arealului său este un mulci gros, câțiva centimetri de scoarță, compost sau frunziș descompus, întins peste coroană odată ce primul îngheț înnegrește tulpinile; acest mulci, nu tulpinile de deasupra lui, este cel care duce planta prin iarnă și decide dacă revine ca un lăstar modest sau ca un arbust de dimensiune completă în iunie următor.

Tăierea: taie primăvara, nu toamna

Rezistă instinctului de ordine de a tăia tulpinile înnegrite imediat ce le atinge înghețul. Lăsarea creșterii vechi în picioare peste iarnă, chiar dacă pare moartă, oferă coroanei un strat suplimentar de izolație, iar tăierea unei tulpini înainte ca noua creștere să fie vizibilă riscă să deterioreze mugurii care altfel ar rodi mai jos. Așteaptă până apar mugurii de frunze pe tulpini, la mijlocul sau sfârșitul primăverii, apoi taie totul drastic până la acea creștere nouă, aproape de nivelul solului într-o grădină rece, sau până la un schelet permanent și jos, într-una mai blândă, unde a supraviețuit lemn. Asta se încadrează în grupa RHS de tăiere pentru arbuștii tăiați drastic în fiecare primăvară, pentru că înfloresc pe lemnul din sezonul curent, exact motivul pentru care tăierea drastică de primăvară nu costă nimic în privința înfloririi.

Gardul viu în Irlanda și Cornwall

În cele mai blânde zone de coastă ale arealului său introdus, mai ales vestul Irlandei și Cornwall în sud-vestul Angliei, Fuchsia magellanica aproape că nu se usucă deloc și este cultivată ca gard viu înflorit, tuns ca orice alt arbust de gard viu, în loc să fie tăiată la nivelul solului în fiecare primăvară. A ajuns în grădinile irlandeze în anii 1820 și a devenit de atunci una dintre cele mai familiare imagini de-a lungul gardurilor vii și drumurilor de pe coasta de vest, mai ales în Kerry și vestul comitatului Cork, până acolo încât mulți vizitatori presupun că este o floare sălbatică nativă. Acest succes are un preț: s-a naturalizat în gardurile vii sălbatice din unele zone ale vestului Irlandei, unde poate sufoca arbuștii nativi, chiar dacă nu este listată formal ca specie invazivă reglementată, așa cum sunt specii precum troscotul japonez. Dacă o cultivi ca gard viu într-un climat de coastă la fel de blând și umed, tunde-o după înflorire, ca să nu se însămânțeze în gardurile vii și marginile de drum din apropiere.

Soiuri denumite: var. gracilis, 'Riccartonii' și 'Alba'

Specia este variabilă, iar câteva soiuri denumite se vând mai des decât specia tip. Fuchsia magellanica var. gracilis, deținătoare a distincției RHS Award of Garden Merit, are ramuri subțiri, arcuite, și frunze mici, purtând aceleași flori stacojii-violete, și este forma cel mai adesea folosită la gardurile vii din Irlanda și Cornwall. 'Riccartonii', tot deținătoare de AGM, este soiul clasic roșu-violet pentru gard viu, rezistent pe o coastă sudică și tolerant la aproximativ -8°C în interiorul continentului, potrivit RHS, deși nu este de încredere în grădinile reci din zonele centrale, departe de coastă. 'Alba' este un soi palid, alb-roz până la roz, al speciei, cultivat în același sol umed și fertil, la soare sau semiumbră, cu același mulci de iarnă care protejează coroana.

Acarianul gal al fucsiei și rugina fucsiei

Cele două probleme de urmărit sunt suficient de specifice fucsiilor încât un grădinar care cultivă altceva în apropiere nu le-a mai văzut până acum. Acarianul gal al fucsiei (Aculops fuchsiae), găsit prima dată în Marea Britanie continentală în 2007 și răspândit de atunci în Țara Galilor, este un acarian microscopic care deformează vârfurile de creștere în mase umflate, cu băși, decolorate, și oprește dezvoltarea normală a mugurilor florali; nu există niciun tratament chimic eficient disponibil pentru grădinarii amatori, așa că lăstarii afectați trebuie tăiați și distruși imediat ce observi deformarea, înainte ca vântul, insectele polenizatoare sau păsările să o răspândească mai departe. Rugina fucsiei (Pucciniastrum epilobii) apare sub formă de pustule galben-portocalii pe partea de dedesubt a frunzelor, cu pete palide, clorotice deasupra; provoacă o cădere prematură a frunzelor când este severă și se agravează în condiții umede, așa că îndepărtarea și aruncarea frunzelor afectate și îmbunătățirea circulației aerului în jurul plantei o țin sub control.

Fructe, colibri și animale de companie

Lăsate necules, florile ofilite se umflă în fructe mici, roșu-violet-închis; RHS notează că sunt comestibile, deși rareori produse în cantitate pe plantele de grădină ornamentale și nu foarte gustoase, mai degrabă o curiozitate de gustat decât o recoltă pentru care să cultivi planta. Florile tubulare sunt formate pentru colibri, principalii lor polenizatori în America de Sud, iar albinele le lucrează cu entuziasm oriunde este cultivată planta, inclusiv mult în afara arealului colibrilor. Pentru gospodăriile cu animale de companie, fișa ASPCA despre fucsia o consemnează ca netoxică pentru pisici, câini și cai, unul dintre puținii arbuști înfloritori obișnuiți pe care nu trebuie să îi ții departe de animale.

Greșeli frecvente

Cea mai frecventă greșeală este tăierea plantei imediat ce înghețul o înnegrește toamna, ceea ce elimină stratul izolator de creștere veche exact când coroana are cea mai mare nevoie de el; lasă tulpinile moarte până primăvara și mulcește în schimb. A doua este plantarea ei într-un strat fierbinte, uscat și complet expus, și apoi mirarea de ce frunzele se ard și înflorirea se oprește: aceasta este o plantă de pe un țărm rece și umed, care vrea sol constant umed și o pauză de la soarele cel mai puternic al după-amiezii, nu o bordură încinsă. A treia, specifică grădinarilor din Irlanda și sud-vestul Angliei, este să lași un gard viu de proprietate să se însămânțeze necontrolat lângă terenuri deschise; o tundere după înflorire împiedică un gard viu frumos să devină, în primăvara următoare, o plantă scăpată în natură.