Caprifoi japonez

Planta vândută în orice pepinieră sub un nume care pune accent pe parfum este de obicei 'Halliana', caprifoiul lui Hall, aceeași plantă agățătoare, răsucitoare, pe care oficiile de extensie agricolă americane o listează drept buruiană nocivă la câteva județe distanță. Ambele lucruri sunt adevărate simultan: pe un gard sau pe o împrejmuire de plasă, într-o grădină, e unul dintre cei mai răsplătitori agățători parfumați pe care îi poți crește, acoperindu-se în flori albe care devin galben-unt pe parcursul verii; lăsat să ajungă la un gard viu sau la marginea unei păduri în estul Statelor Unite, urcă în coronament și umbrește tot ce era acolo înaintea lui. A ști în care situație te afli schimbă aproape fiecare decizie de mai jos.

'Halliana' și alte forme

'Halliana' este soiul din spatele majorității caprifoiului vândut pentru parfum: florile tubulare, bilabiate, perechi, se deschid alb-pur și devin galben-deschis în câteva zile, astfel încât o singură plantă poartă ambele culori deodată, originea numelui popular mai vechi, floare-de-aur-și-argint. E semi-persistentă spre complet persistentă în ierni blânde și își pierde frunzele ovale, verde-închis doar acolo unde gerurile sunt mai puternice. Soiurile panașate, precum 'Aureoreticulata', cu nervuri aurii, sunt cultivate mai mult pentru frunziș decât pentru floare și înfloresc mai puțin abundent. Niciunul dintre soiurile denumite nu e mai puțin viguros decât specia; alegerea lui 'Halliana' ține de culoarea florii și de parfum, nu de a domoli planta.

Cultivarea lui pe gard sau spalier

Aceasta e o plantă răsucitoare, nu una agățătoare prin ventuze: are nevoie de ceva în jurul căruia să se răsucească, sârmă, spalier, plasă sau un panou de gard deschis, nu un perete plat. În mare parte din Europa este cultivată așa fără reputația pe care o poartă în părți din sudul și mijlocul Statelor Unite, ca plantă de delimitare sau de ecranare, cuminte, care tolerează sol sărac, vânt și destulă umbră, deși înflorirea se rărește pe măsură ce umbra crește. Oferă-i soare deplin până la umbră parțială și sol obișnuit, bine drenat; se descurcă la perioade uscate odată înrădăcinată și, potrivit Plant Finder al Missouri Botanical Garden, tolerează seceta, roaderea de către căprioare și chiar juglona produsă de rădăcinile nucului negru, o combinație pe care puțini agățători o suportă. Plantează câte o plantă la fiecare stâlp, nu la fiecare panou; o singură 'Halliana' se va întinde bucuroasă pe 90 până la 180 cm și va urca 4,5 m sau mai mult, dat fiind timpul necesar.

Udare și hrănire

Udă plantele noi regulat în primul sezon, cât timp rădăcinile se instalează, apoi redu ritmul: Missouri Botanical Garden îi evaluează nevoia de apă ca fiind de la uscat la mediu, iar udarea excesivă a caprifoiului deja instalat încurajează mai degrabă o creștere debordantă decât să-l mențină sănătos. Un mulci de primăvară și o singură îngrășare ușoară, cu un îngrășământ echilibrat, sunt suficiente pe sol obișnuit; pe terenul lutos, care reține umezeala, pe care îl preferă, sari peste hrănire în majoritatea anilor, pentru că scopul pe un gard e de obicei să-l încetinești, nu să-l grăbești.

Tăierea drastică, de la iarna târzie spre primăvară

Pentru că înflorește pe lemnul nou, din sezonul curent, caprifoiul japonez tolerează tăieri care ar distruge un arbust ce înflorește pe lemn vechi. Notele proprii de cultură ale Missouri Botanical Garden descriu tăierea lui drastică, până aproape de sol, iarna târziu, pentru a îndepărta creșterea moartă și a reseta mărimea; aceeași tăiere dură, făcută la începutul primăverii, funcționează la fel de bine, înainte ca lăstarii noi să preia controlul, și e metoda standard de a împiedica o plantă crescută pe gard să înghită o poartă sau un arbust vecin. O a doua tundere, mai ușoară, după primul val de flori, o menține îngrijită pe timpul verii, fără să sacrifici înflorirea ulterioară.

Flori, parfum și fluturii-de-noapte care le găsesc

Parfumul e cel mai puternic de la amurg încolo: cercetări despre chimia parfumului floral au constatat că Lonicera japonica eliberează mult mai mulți compuși aromatici noaptea decât ziua, sincronizat cu activitatea fluturilor-șoim, principalii lui polenizatori, alături de albine, fluturi și colibri atrași ziua de florile tubulare. Înflorirea ține din primăvara târzie până toamna, practic până la primul îngheț puternic, urmată de boabe mici, negre, spre sfârșitul verii și toamna, pe care păsările cântătoare le culeg repede. O plantă amplasată unde parfumul ei ajunge la un pridvor, o alee sau o fereastră deschisă își câștigă locul după lăsarea întunericului, într-un fel pe care vizitatorii de zi ai grădinii nu-l vor observa niciodată.

Statutul de invazivitate în Statele Unite

Missouri Botanical Garden marchează această specie cu un avertisment de buruiană nocivă în Midwest, ceea ce înseamnă că nu ar trebui mutată sau cultivată acolo unde riscă să se răspândească în acele state, iar propriul profil al plantei o numește, în cuvintele lor, o buruiană groaznică odată ce scapă din cultură. Penn State Extension o listează printre viile invazive din zona mijlocie a Atlanticului și din nord-est, capabilă să urce în coronamentul copacilor, să strangule trunchiuri tinere pe măsură ce tulpinile se îngroașă și să sufoce plantele de subarboret cu un strat des, persistent și iarna, care continuă să crească după ce vegetația nativă intră în repaus. University of New Hampshire Extension o tratează drept specie invazivă interzisă: nu ar trebui niciodată vândută, plantată sau înmulțită acolo. Nimic din toate acestea nu e universal; e originară din China și din Asia de Est temperată și se comportă ca o plantă de grădină ușor de gestionat în cea mai mare parte a Europei, dar o plantă crescută pe gard în estul SUA tot trebuie supravegheată dacă o pădure sau un gard viu neîngrijit se află la îndemâna boabelor ei purtătoare de semințe.

Controlul unei pete deja instalate

Acolo unde a sărit deja gardul, controlul mecanic singur rareori termină treaba. Penn State Extension recomandă tăierea sau cosirea la mijlocul sau sfârșitul verii, apoi fie tratarea directă a tulpinilor tăiate cu o soluție concentrată de glifosat sau triclopir, fie așteptarea lăstăririi și stropirea frunzișului nou; pentru că planta își păstrează frunzele toamna, după ce majoritatea plantelor din jur au intrat în repaus, o stropire foliară târzie o poate viza cu risc mic pentru speciile vecine. Tăierea repetată, fără niciun tratament ulterior cu erbicid, mai ales îngroașă sistemul radicular și cumpără încă un sezon de lăstărire, motiv pentru care petele persistă ani de zile în grădinile unde se cosesc doar.

Toxicitate și greșeli frecvente

ASPCA nu are o intrare pentru Lonicera japonica în baza sa de date cu plante toxice și netoxice, așa că nu se poate cita aici nicio toxicitate confirmată pentru pisici, câini sau cai, în niciun sens; tratează plantele nelistate cu aceeași precauție ca pe orice agățător necunoscut, în preajma animalelor de companie care rod frunzișul. Cea mai frecventă greșeală e plantarea ei lângă un copac sau arbust tânăr, în loc de un gard, unde tulpinile ei răsucitoare se strâng în jurul trunchiului pe măsură ce ambele cresc și îl pot strangula în câteva sezoane. A doua e să tratezi tăierea drastică drept opțională: sari peste ea câțiva ani și o plantă cotată să acopere 4,5 până la 9 m va face exact asta, peste acoperișul unei magazii, un gard viu vecin sau orice altceva la îndemână.