Iasomie chiliana

Mandevilla laxa este cea mai rezistentă dintre mandeville: o liană cățărătoare, căzătoare, care își pierde frunzele și face față unor condiții răcoroase care ar ucide direct hibrizii sensibili roz de Mandevilla și Dipladenia vânduți ca plante de terasă. Florile ei parfumate, albe, în formă de pâlnie, se deschid în ciorchini laxi de trei până la cincisprezece de la sfârșitul primăverii până vara, purtând un parfum dulce care se intensifică seara, motiv pentru care e vândută ca iasomie chiliană, deși aparține familiei leandrului, nu adevăratelor iasomii. Cultiv-o lângă un perete cald și ferit de vânt într-o grădină cu climă blândă sau păstreaz-o în ghiveci, în seră, și fă-i o tăiere drastică în fiecare an, la sfârșitul iernii, deoarece înflorește pe creșterea nouă a sezonului curent. Fiecare parte conține o sevă lăptoasă, iritantă, tipică familiei Apocynaceae, așa că taie tulpinile cu grijă la tăiere sau la recoltarea butașilor.

Nu e aceeași plantă cu mandevilla de terasă

Centrele de grădinărit vând două lucruri foarte diferite sub numele de mandevillă. Plantele compacte, cu flori cerate roz, roșii sau albe, cultivate pentru culoare de vară pe terasă și în coșuri suspendate, de obicei hibrizi de Mandevilla sanderi, adesea etichetați Dipladenia, sunt arbuști tropicali sensibili la ger, cu un obicei de cățărare slab și întins și fără miros sau aproape deloc; RHS notează că trebuie ținuți peste aproximativ 15°C noaptea, doar câțiva tolerând o scădere la 10°C. Mandevilla laxa este o plantă complet diferită: o liană cățărătoare cu adevărat viguroasă, care își înfășoară singură tulpinile în jurul sârmei sau spalierului, își pierde frunzele într-o iarnă răcoroasă în loc să sufere, și este singura mandevillă evidențiată de RHS ca fiind capabilă să facă față până la aproximativ 5°C. Dacă o etichetă spune simplu "mandevillă", fără numele speciei, iar florile sunt roz și fără miros, nu e vorba de această specie.

Originea și un sinonim odinioară comun

Plants of the World Online (Kew) dă drept areal nativ al Mandevilla laxa zona din Peru până în nordul Argentinei, unde crește ca o liană lemnoasă. Clasificarea acceptată de GBIF o plasează în familia Apocynaceae, genul Mandevilla, ordinul Gentianales; timp de decenii a fost larg cultivată și vândută sub sinonimul Mandevilla suaveolens, un nume care mai apare încă pe etichete vechi de pepinieră și în cărți de grădinărit mai vechi, descriind aceeași plantă. Genul însuși poartă numele lui Henry Mandeville, un diplomat britanic din secolul XIX la Buenos Aires, care a trimis material viu înapoi la Kew.

Soare puternic, sol lutos și udare regulată

RHS indică soarele puternic și o orientare spre est sau vest drept poziția potrivită, într-un sol lutos care rămâne umed, dar drenează bine; specia tolerează sol acid, alcalin sau neutru, așa că pH-ul rareori este factorul limitativ. Udă regulat primăvara și vara, cât timp liana e plină de frunze și flori, lăsând suprafața să se usuce puțin între udări, în loc să menții substratul saturat, apoi redu drastic udarea odată ce nopțile se răcesc și creșterea încetinește. Un ghiveci mare cu substrat pe bază de lut, fără turbă, se potrivește unei plante crescute în seră sau mutate afară vara, deoarece mărimea finală a lianei înseamnă că un ghiveci mic o limitează mult mai mult decât frigul.

Dirijarea unei adevărate liane cățărătoare prin răsucire

Spre deosebire de plantele care se cațără prin sprijinire și trebuie legate în fiecare punct de contact, Mandevilla laxa își răsucește singură tulpinile în jurul oricărui suport pe care îl atinge, așa că sarcina principală este să-i oferi sârmă, spalier sau sârme orizontale de dirijare pe un perete și apoi să ghidezi creșterea nouă, care caută mereu mai departe, spre ele, înainte să rătăcească lateral într-un arbust vecin. Pe un perete de cățărat, RHS înregistrează o întindere matură de 2,5 până la 4 metri înălțime, cu o lățime de 1 până la 1,5 metri, atinsă în aproximativ cinci până la zece ani; o plantă limitată la un ghiveci mare cu un trepied de bastonașe va înflori bine, dar rămâne considerabil mai mică. Tulpinile noi sunt moi și au nevoie de legare ușoară până se întăresc, după care obiceiul de răsucire le ține singure la locul lor.

Tăiere drastică în fiecare an, la sfârșitul iernii

Pentru că florile se formează pe creșterea nouă a sezonului curent, RHS plasează Mandevilla laxa în grupa de tăiere 12: tăiere drastică la sfârșitul iernii sau chiar la începutul primăverii, înainte ca vegetația să reînceapă, scurtând lăstarii laterali din anul precedent la trei sau patru muguri de la structura permanentă. Asta pare sever pe o liană care poate să fi acoperit câțiva metri de perete anul precedent, dar exact asta produce cea mai densă creștere nouă și cele mai multe flori vara următoare; sărind peste tăiere lasă în urmă o încâlceală de tulpini goale, lemnoase, cu flori doar la vârfuri. Poartă mănuși pentru această treabă, deoarece tăieturile de la tăiat scurg aceeași sevă iritantă care circulă prin toată planta.

Un perete ferit sau o seră rece iarna

RHS clasifică Mandevilla laxa H2: tolerantă la temperaturi joase, dar care nu supraviețuiește unui îngheț puternic, cu un minim de iarnă în jur de 1 până la 5°C. Asta o face, clar, cea mai rezistentă la frig dintre mandeville, dar tot are nevoie de o seră sau o grădină de iarnă răcoroasă, ferită de îngheț, peste tot cu excepția grădinilor practic ferite de îngheț, la coastă sau în zone urbane adăpostite, unde un perete cald, ferit de vânt, poate fi suficient. O plantă care ajunge prea rece răspunde pierzându-și frunzele, nu murind direct, așa că pierderea frunzișului la un val de frig este un semnal de stres, nu neapărat o condamnare la moarte; ține substratul mai degrabă uscat în această perioadă de repaus, fără frunze, deoarece rădăcinile ude pe vreme rece putrezesc mult mai repede decât cele uscate. Reia udarea normală odată ce apare creșterea nouă și temperaturile de noapte se stabilizează din nou peste aproximativ 10°C.

Musculiță albă și păianjen roșu în seră

Cultivată în seră sau grădină de iarnă, Mandevilla laxa este susceptibilă la păianjenul roșu de seră și musculița albă de seră, ambii înmulțindu-se cel mai repede în aerul cald, calm și uscat pe care planta însăși îl preferă, alături de păduchii țestoși ocazionali ascunși la îmbinările frunzelor. Păianjenul roșu apare mai întâi ca pete fine pe partea de sus a frunzei, cu pânză pe partea de jos într-o infestare gravă, în timp ce musculița albă zboară într-un mic nor când o frunză e mișcată; creșterea umidității în jurul plantei și introducerea din timp a acarianului prădător Phytoseiulus persimilis sau a viespii parazite Encarsia formosa controlează ambele probleme înainte să fie nevoie de tratament chimic. Plantele crescute afară vara resimt mult mai puțină presiune din partea oricăruia dintre acești dăunători, deoarece niciunul nu prosperă odată ce aerul circulă și se răcește noaptea.

Sevă lăptoasă și siguranța animalelor de companie

Nota RHS despre toxicitatea Mandevilla laxa este simplă: poate provoca un ușor deranj stomacal dacă e mâncată, iar seva lăptoasă poate irita pielea, așa că merită purtate mănuși la tăiere sau la manipularea butașilor. Pentru animale de companie, mandevilla (vândută și sub numele înrudit Dipladenia) apare pe listele de plante ale ASPCA ca netoxică pentru pisici și câini, dar acea aprobare se referă la țesutul plantei în general, nu la un permis ca un animal să o mestece regulat; aceeași sevă care poate păta mâinile unui grădinar e suficientă să deranjeze stomacul unui animal în cantitate mai mare, așa că fii atent la orice animal care arată interes pentru frunziș.