Dud alb

Un dud alb, Morus alba, crescut la marginea unei curți sau sosit ca varga cu rădăcina liberă de la un pepinierist, rareori este acolo pentru fructele lui: este unul dintre cei mai rapizi și mai rezistenți arbori foioși disponibili, originar din China și cultivat în toată lumea de mii de ani ca hrană pentru viermii de mătase, nu pentru oameni. Așteaptă-te la un arbore cu creștere rapidă și coroană largă, care ajunge la aproximativ 9-18 m înălțime și aproape la fel de lat în câteva decenii, rezistent din zona USDA 4 până în 8 și tolerant la căldură, secetă, sol sărac și poluare urbană odată instalat. Decizia cea mai importantă înainte de plantare este dacă vrei un exemplar femel roditor, unul mascul cu mult polen, sau unul dintre soiurile ornamentale sterile vândute pentru amenajări peisagistice, pentru că această alegere modelează totul, de la mizeria de pe trotuar până la simptomele alergice, pentru zeci de ani de acum înainte.

Cum recunoști dudul alb

Scoarța tânără este netedă, gri-brun pal, și dezvoltă cu vârsta crăpături superficiale, neregulate. Frunzele sunt alterne, lucioase pe partea de sus, grosier dințate și, celebru, variabile pe același arbore: unele sunt lame simple, ovale, cu vârf lung și ascuțit, altele se despart în forme cu două sau trei lobi, care amintesc de o mănușă, mai ales pe lăstarii tineri viguroși și pe drajonii de rădăcină. Frunzele strivite și tulpinile tăiate eliberează o sevă lăptoasă, albă, semnul de recunoaștere cel mai sigur odată ce știi să-l cauți. Primăvara, mici amenți verzui se adună dens la subsuoara frunzelor, înainte sau odată cu frunzele noi, ușor de confundat cu muguri florali, deși sunt chiar florile.

Amplasament și rezistență: unde prosperă

Plantează-l la soare direct pentru cea mai deasă coroană și cea mai bogată rodire, deși dudul alb tolerează umbra parțială mai bine decât majoritatea arborilor cu creștere rapidă. Este rezistent în zonele USDA 4 până în 8, nesinchisindu-se nici de gerul aspru de iarnă, nici de căldura de vară care stresează arbuștii ornamentali mai delicați, iar sursele de extensie agricolă îl clasifică drept rapid pe aproape orice sol. Oferă-i loc: înălțimea la maturitate ajunge la aproximativ 9-18 m, cu o extindere aproape la fel de mare, atinsă în 20 până la 50 de ani conform RHS, așa că plantează-l bine departe de casă, terasă sau alee. Evită terenurile joase, prost drenate; specia tolerează seceta mult mai bine decât apa stătută.

Sol, apă și fertilizare

Puțini arbori cer mai puțin de la solul lor. Dudul alb crește pe lut, sol lutos sau nisip și tolerează deopotrivă solul acid, neutru și alcalin, motiv pentru care apare pe terenuri deranjate, sărace, unde arborii mai pretențioși nu reușesc. Udă din belșug un arbore proaspăt plantat o dată la una-două săptămâni, în primele unul-două sezoane de vegetație, cât timp rădăcinile se instalează; după aceea, un arbore instalat se bazează pe un sistem radicular adânc și rareori are nevoie de irigare, cu excepția secetelor prelungite. Fertilizarea de rutină este rareori necesară; o aplicare ușoară de îngrășământ echilibrat primăvara este suficientă pe un sol vizibil sărac, iar fertilizarea excesivă produce doar creștere moale, rapidă, care se rupe mai ușor în vânt.

Alegerea soiului: mascul, femel sau steril

Dudul alb este dioic, adică fiecare arbore este fie mascul, fie femel. Arborii femeli rodesc din abundență, iar în ciuda numelui speciei, fructele coapte variază de la alb sau roz, până la roșu închis sau aproape negru, în funcție de arbore, nu uniform alb cum sugerează numele popular. Arborii masculi nu rodesc niciodată, dar eliberează cantități mari de polen purtat de vânt în fiecare primăvară; pentru că masculii sterili evită mizeria de pe trotuar cauzată de fructele căzute, orașele și pepinierele i-au plantat cu miile, concentrând unul dintre cele mai alergene polenuri urbane în parcuri și aliniamente stradale. Dacă sensibilitatea la polen este o preocupare în gospodăria ta, alege un exemplar femel roditor cunoscut sau un soi ornamental steril, precum Pendula cu port pletos, în loc de un puiet neetichetat, și întreabă pepiniera ce sex cumperi înainte de plantare.

Tăierea: de ce contează momentul

Dudul sângerează. Taie o ramură cât timp seva circulă, primăvara sau vara, și rana plânge zile în șir, întârziind vindecarea și favorizând bolile în tăietură. Taie doar în plin repaus vegetativ, din toamnă, de la căderea frunzelor, până la mijlocul iernii, înainte ca mugurii să se umfle, și păstrează tăieturile mici; rănile mari, pe acest lemn relativ moale, sângerează cel mai mult și se închid cel mai greu. Dirijarea structurală contează mai mult decât tăierea de rutină: modelează un arbore tânăr pe o tulpină principală unică, cu ramuri bine distanțate, de timpuriu, deoarece corectarea unei structuri deficitare pe un dud matur, cu lemn casant, este ulterior mai grea și mai riscantă pe vânt sau polei.

Recoltare și o notă despre toxicitate

Fructele se coc până în iunie, în majoritatea climatelor, și nu se colorează toate deodată, așa că un arbore femel roditor lasă fructele să cadă treptat, pe parcursul mai multor săptămâni, nu dintr-o dată, un lucru de reținut înainte de a-l planta deasupra unei terase sau alei. Fructul copt este dulce și sigur de mâncat proaspăt, dar sursele de extensie agricolă clasifică restul plantei, fructele verzi necoapte, frunzișul și mai ales seva lăptoasă, ca având toxicitate scăzută dacă sunt consumate: suficient cât să provoace deranjament stomacal și, în cantitate, efecte ușor halucinogene la persoanele care mănâncă fructe necoapte, plus iritații ale pielii de la sevă. Pentru animalele de companie, tabloul este și mai blând: ASPCA listează dudul ca netoxic pentru pisici, câini și cai, deși un câine care se îndoapă cu fructe căzute și necoapte poate avea totuși o zi de vărsături sau diaree.

Dăunători, boli și alte probleme

Dudul alb este rareori omorât de-a dreptul de dăunători, dar sursele de extensie agricolă listează viermi perforatori, molii albe de seră, arsura bacteriană și cancerul cu pete coraliforme drept probleme recurente, majoritatea cosmetice sau gestionabile prin igienă de bază, nu prin stropiri de rutină. Viermii perforatori și cancerul sunt cei de urmărit pe un arbore stresat sau rănit, pentru că amândoi exploatează scoarța deteriorată și pot ineli o ramură într-un sezon sau două; tăierea și distrugerea promptă a lemnului afectat, întotdeauna în repaus, este principala apărare. Reputația mai gravă a arborelui nu ține de boli, ci de comportament: sursele de extensie agricolă semnalează căderea dezordonată a fructelor, auto-însămânțarea de tip buruienos din fructele răspândite de păsări și un sistem radicular superficial și agresiv drept plângerile recurente ale oricui a trăit lângă un exemplar matur, aproape de o terasă, o alee sau o instalație de canalizare.

Amenințarea hibridizării pentru dudul roșu nativ

În America de Nord, dudul alb poartă o problemă de reputație dincolo de fructele murdare și polenul agresiv: se încrucișează ușor cu dudul roșu nativ, Morus rubra, iar hibrizii rezultați înlocuiesc constant dudul roșu pur în mare parte din aria sa. Dudul roșu este acum listat drept periclitat în Connecticut și Massachusetts și amenințat în Vermont și Michigan, în mare parte din cauza acestei diluări genetice, deoarece puieții hibrizi viguroși depășesc în competiție exemplarele native pure în aceleași habitate deranjate, de margine, preferate de ambele specii. Oricine plantează în America de Nord pentru a sprijini fauna sălbatică sau comunitățile de plante native ar trebui să cântărească un dud alb roditor față de material de dud roșu de proveniență locală și să smulgă puieții spontani de dud alb de lângă orice margine de pădure unde dudul roșu mai crește sălbatic.