Mur cu frunze de ulm

Un lăstar de Rubus ulmifolius care înrădăcinează oriunde îi atinge vârful solul face exact ce a evoluat să facă: să colonizeze un teren deschis și însorit, tulpină arcuită cu tulpină arcuită. Fie că l-ai găsit auto-semănat în fundul unei bordure, fie că l-ai plantat intenționat pentru murele lui de la sfârșitul verii, cele două lucruri care decid dacă rămâi cu un gard viu ușor de gestionat sau cu un desiș care se extinde sunt cât de hotărât tai lăstarii roditori în fiecare an și cât de repede oprești orice vârf înainte să atingă solul. Lăsată nesupravegheată chiar și un singur sezon, o singură plantă poate scoate lăstari de 2 până la 2,5 metri lungime și înrădăcina câteva tufe noi în jurul ei.

Origine și unde crește astăzi

Plants of the World Online indică drept arie nativă a lui Rubus ulmifolius nord-vestul și centrul Europei până în vestul și centrul zonei mediteraneene, iar clasificarea acceptată de GBIF o plasează în familia rozaceelor, Rosaceae, în genul Rubus. Este una dintre numeroasele specii separate din grupul mai larg Rubus fruticosus, încâlceala de mure strâns înrudite, adesea hibridizante, pe care botaniștii nu au reușit niciodată să o descâlcească pe deplin, iar foliolele ei în formă de ulm, dublu dințate, cu puf alb pe dedesubt, sunt unul dintre cele mai sigure semne de recunoaștere pentru a o deosebi de rudele ei. În afara acestei arii native a fost dusă în grădini și garduri vii pe tot cuprinsul lumii temperate, iar acolo unde scapă din cultură, pe teren deschis și deranjat, se comportă precum restul grupului: rapidă la instalare, greu de eliminat.

Un mur sălbatic, nu soiul cultivat

Murul cu frunze de ulm își câștigă locul într-o grădină din două motive diferite, și e util să știi care ți se potrivește înainte de plantare. Ca arbust roditor, produce aceleași ciorchini mici, dulci și întunecate de drupeoare ca o mură din comerț, coacându-se spre sfârșitul verii pe lăstari care au înflorit în primăvara precedentă. Ca plantă pentru gard viu sau pentru grădina sălbatică, RHS Gardening o listează alături de ruda apropiată Rubus rusticanus la rubrica murilor, ambele împărtășind aceleași ciorchini de flori rotunde, roz, tulpini arcuite și țepoase și toleranță la neglijență. Există soiuri fără spini și merită căutate pentru o grădină: o formă cu tulpina netedă, vândută ca var. inermis, păstrează același rod și aceeași vigoare fără zgârieturile de pe lungimea lăstarilor care fac din tăierea formei sălbatice o treabă ce cere mănuși groase și mânecă lungă.

Amplasament, sol și soare

Informațiile de cultivare RHS pentru Rubus ulmifolius îi dau un rating de rezistență H6, rezistentă în toată Marea Britanie și nordul Europei până la aproximativ -20 până la -15 grade Celsius, și o listează ca fiind mulțumită pe cretă, lut, sol lutos sau nisip, în sol acid, neutru sau alcalin, cu condiția ca terenul să fie umed, dar bine drenat. Acest interval este apropiat de ceea ce recomandă University of Illinois Extension pentru murii de grădină în general: un pH de 5,5 până la 7,0 și zonele de rezistență USDA 6 până la 8, soarele direct aducând cea mai bogată rodire. Soarele direct sau umbra parțială merg amândouă, dar o plantă umbrită înflorește slab, iar lăstarii se întind mai mult înainte de a înrădăcina, ceea ce doar mărește volumul de tăiere ulterior. Tolerează atât locurile expuse, cât și cele adăpostite, și, odată instalată, nu se sinchisește de solul sărac și uscat care ar pipernici majoritatea arbuștilor de grădină.

Plantare și dirijare pe un suport

Oferă unei singure plante 1,5 până la 2,5 metri de spațiu liber în orice direcție, extinderea finală pe care o listează RHS pentru ea, și plantează lăstari cu rădăcina liberă în timpul repausului de iarnă sau o plantă din ghiveci ori de câte ori solul se poate lucra. Lăsată fără suport formează un desiș jos, care se auto-marcotează; dirijată pe sârme sau pe un gard cu stâlpi și sârmă, aceiași lăstari devin un gard viu productiv, ușor de cules. Leagă orizontal lăstarii noi pe măsură ce se întind în prima vară, în loc să-i lași să se arcuiască spre sol, deoarece un lăstar orizontal rodește pe o porțiune mai mare din lungimea lui și nu mai are ocazia să înrădăcineze acolo unde un vârf nesupravegheat atinge solul.

Tăierea: lăstarii din acest an, apoi cei din anul viitor

Murii rodesc pe lemnul din al doilea an. Un lăstar care crește vara aceasta, un primocan, rămâne vegetativ pe tot primul sezon, iernează, apoi înflorește și rodește pe lungimea lui în anul următor, înainte să moară, devenind florican. Rutina practică decurge direct din această biologie: taie până la nivelul solului fiecare lăstar care tocmai a rodit, imediat ce culesul se termină, și rărește primocanii noului sezon la cei mai puternici patru sau cinci per plantă, ca să nu concureze pentru lumină și apă. University of Illinois Extension dă aceeași indicație pentru murii de grădină în general: ciupirea sau scurtarea vârfului de creștere vara încurajează lăstarii laterali, ceea ce îngroașă ramurile roditoare ale anului următor.

Udare și fertilizare

Un lăstar proaspăt plantat are nevoie de apă regulată în primul an, cât timp rădăcinile se instalează; după aceea, Rubus ulmifolius este rezistent la secetă, iar notele de cultivare RHS indică drept țintă un sol umed, dar bine drenat, nu un teren constant ud. Udă bine în perioadele secetoase cât timp fructele se îngroașă, de la mijlocul până la sfârșitul verii, deoarece o plantă lăsată să se usuce atunci pierde brusc din dimensiunea fructelor, și redu udarea odată ce recolta este aproape coaptă. Un mulci anual de gunoi de grajd bine fermentat sau compost de grădină, încorporat fără a îngropa coletul, acoperă majoritatea nevoilor de fertilizare; un mur flămând pe sol sărac beneficiază de o fertilizare echilibrată de primăvară, dar fertilizarea excesivă pe un teren deja decent produce mai ales lăstari moi, prea lungi, care au nevoie de legat suplimentar.

Cum îl ții sub control

Aceleași trăsături care fac din el o plantă ușoară și rezistentă îl transformă într-o problemă reală acolo unde nu este dorit. Recomandările RHS despre muri ca buruieni de grădină descriu exact mecanismul: tulpini lungi, arcuite, înrădăcinează oriunde le atinge vârful solul, formând o plantă nouă, independentă, dar încă legată de planta mamă; sămânța este împrăștiată mult dincolo de tufa inițială de păsările care mănâncă fructele, iar rădăcinile regenerează din mici fragmente rămase în pământ, așa că o plantă scoasă din rădăcini poate reveni dintr-o bucată de rădăcină ratată prima dată, iar rădăcinile tăiate sau smulse nu trebuie niciodată puse la compost. Acolo unde planta este dorită, dar trebuie ținută în limite, soluția este mecanică, nu chimică: scurtează tulpinile nesusținute la circa 30 cm de la sol în fiecare an, înainte să se arcuiască destul cât să atingă solul, și scoate și elimină orice vârf deja înrădăcinat înainte să-și dezvolte propriul sistem de rădăcini.

Dăunători, boli și culesul fructelor

Speciile de Rubus împart o listă destul de scurtă de probleme recurente: afide adunate pe lăstarii tineri și moi, acarieni în perioadele calde și secetoase, viermele fructului de zmeur pe flori și fructe tinere, și antracnoza sau făinarea acolo unde lăstarii sunt înghesuiți și circulația aerului este slabă, toate semnalate de University of Illinois Extension pentru murii de grădină. O circulație bună a aerului, primocani răriți și lăstari legați deasupra solului, nu lăsați să se odihnească în frunziș umed, previn majoritatea acestor probleme înainte să apară. Fructul, frunzele și restul plantei nu apar deloc în listele ASPCA cu plante toxice sau netoxice, deci nu există niciun risc de otrăvire consemnat pentru pisici, câini sau cai; pericolul mai imediat pentru un animal curios sau un grădinar desculț este pur mecanic, de la spinii oricărei forme, cu excepția celor fără spini. Culege fructele imediat ce devin complet negre și se desprind la o tragere ușoară; ca majoritatea murilor, nu se mai coc după cules.