Ulm siberian

Ulmus pumila, ulmul siberian, este rudă rapidă, dură și notoriu de neascultătoare a ulmilor american și englezesc. Taxonomia de referință GBIF acceptă acest nume, iar Plants of the World Online de la Kew îi urmărește aria nativă în Asia Centrală, sudul Siberiei și Coreea, deși un secol de plantări pentru perdele forestiere l-a răspândit între timp în aproape toate regiunile temperate. Extensia NC State plasează un exemplar matur la 15-21 m înălțime și 11-15 m lățime, atinse într-un ritm rapid care l-a făcut cândva arborele preferat pentru perdele de protecție, înainte ca slăbiciunile lui să devină evidente. Oricine tocmai a plantat unul, sau a moștenit unul pe o proprietate, trebuie să cunoască din start compromisul: aproape nimic nu-l omoară, dar lemnul i se rupe, se autoînmulțește agresiv, iar el nu este arborele umbros la care se gândește lumea când aude cuvântul „ulm”.

Un arbore care își depășește locul

Talia este prima decizie de planificare, nu o idee de ultim moment. Extensia NC State îl listează cu o înălțime matură de 15-21 m și o lățime de 11-15 m, atinse în câteva decenii datorită unui ritm de creștere rapid. Coroana în formă de vas are nevoie de spațiu deschis: o alee, o fundație sau o conductă de canalizare aflate la 6-9 m distanță vor sfârși prin a se confrunta cu rădăcini și umbră pentru care arborele nu a fost gândit să se comporte politicos. Extensia NDSU este tranșantă: specia nu mai este recomandată pentru grădinile din jurul casei, în ciuda rezistenței și vitezei sale, tocmai pentru că trăsăturile care îl fac ușor de instalat îl fac și greu de suportat odată ajuns la maturitate. Pe marginea unui câmp încă își face treaba de perdea de protecție; ca exemplar solitar lângă o casă, devine de obicei arborele pe care proprietarii plătesc mai târziu să-l taie.

De unde vine și de ce s-a răspândit

Aria nativă acceptată de POWO pentru Ulmus pumila este Asia Centrală până în sudul Siberiei și Coreea, un climat continental cu ierni geroase și veri uscate, care explică toleranța arborelui la ambele extreme. A ajuns în America de Nord ca puiet de pepinieră la sfârșitul anilor 1800 și a fost promovat intens în perioada Dust Bowl pentru perdele de protecție, apreciat pentru că se dezvoltă rapid pe soluri sărace și uscate unde puține alte specii ar prinde rădăcini. Extensia NC State îl listează acum ca formând colonii mari și fiind considerat invaziv în unele state, deoarece un singur arbore inundă în fiecare primăvară solul din jur cu semințe aripioare purtate de vânt. Este de asemenea confundat frecvent cu adevăratul ulm chinezesc, Ulmus parvifolia, care înflorește și își pierde semințele toamna, nu primăvara, și are o scoarță mai netedă, pestriță; cele două specii sunt adesea etichetate greșit sub același nume popular la pepiniere.

Sol și plantare: prosperă acolo unde puține altele reușesc

Extensia NC State listează lutul, humusul, nisipul și chiar solul stâncos superficial ca fiind acceptabile, cu drenaj bun sau pe teren ocazional uscat, ceea ce explică de ce acest arbore a fost plantat masiv în preerii. Soarele direct este singura cerință fermă; șase ore sau mai multe de lumină directă mențin coroana deasă în loc să devină rară și înclinată. Plantează puieți cu rădăcină nudă sau în ghiveci în sezonul de repaus vegetativ, primăvara sau toamna, și renunță la amendamentele de sol pe care alte specii le apreciază: îmbogățirea gropii încurajează rădăcinile să se încolăcească în loc să pătrundă în solul natural pe care acest arbore este construit să-l exploateze. Deoarece puieții apar spontan oriunde cade o samară pe sol gol, majoritatea ulmilor siberieni găsiți pe o proprietate nu au fost niciodată plantați intenționat, iar acea creștere spontană este de obicei ceea ce trebuie gestionat.

Udarea: construit pentru secetă, nu pentru spectacol

Atât NDSU cât și extensia NC State descriu specia ca fiind foarte tolerantă la secetă și terenuri sărace, așa că un arbore proaspăt plantat are nevoie de udare regulată doar în primul sau al doilea sezon de vegetație, cât timp rădăcinile se dezvoltă dincolo de bulgărul inițial. După aceea, udarea suplimentară este rareori necesară, cu excepția unei secete prelungite reale, iar udarea excesivă pe un sol deja sărac face mai mult rău decât bine, încurajând rădăcinile superficiale care mai târziu ridică pavajele și fâșiile de tuns. Nu este un arbore care răsplătește o rutină de hrănire și udare așa cum ar face-o un pom fructifer sau un arbust de gard viu; întregul lui avantaj este supraviețuirea cu ce oferă o stepă continentală uscată, iar tratarea lui ca pe un ornamental răsfățat nu face decât să accelereze creșterea slabă din spatele ruperilor de ramuri.

Problema lemnului fragil

Slăbiciunea definitorie a speciei este lemnul, nu bolile. Extensia NDSU îl descrie fără ocolișuri ca având lemn fragil, predispus la rupere, iar extensia NC State listează ramurile slabe și portul dezordonat printre problemele lui de bază. Creșterea rapidă produce un grăunte lat și slab, așa că furtunile, gheața și chiar vântul obișnuit doboară regulat ramuri, uneori mari, cu prea puțin avertisment. Tăierile de formare din primii cinci-zece ani, prin îndepărtarea liderilor concurenți și a îmbinărilor înguste, cu scoarță inclusă, cât timp ramurile sunt încă mici, fac mai mult pentru prevenirea ruperilor viitoare decât orice tăiere corectivă pe un arbore matur. Odată ce un ulm siberian a ajuns la maturitate, tratează pierderea continuă de ramuri ca pe o întreținere de rutină, nu ca pe o curățenie ocazională după furtună, și ține parcările, locurile de stat și structurile departe de sub coroană.

Gândacul defoliator al ulmului și alte insecte

Extensia NC State listează gândacul defoliator al ulmului drept dăunătorul cel mai constant, adulții și larvele sale scheletizând frunzele pe tot parcursul verii, până când o coroană puternic atacată arată pârjolită și rărită cu mult înainte de toamnă. Aceeași sursă adaugă sfredelitori, minieri de frunze, viespi de frunze, cochenile și păduchi țestoși, mai multe insecte decât atrag majoritatea celorlalți arbori ornamentali. Niciuna dintre acestea nu ucide de obicei un exemplar deja instalat, dar o coroană jupuită de gândaci în iulie este suficient de comună încât să nu fie confundată cu o boală sau cu stresul de secetă. Aplicarea unei benzi lipicioase pe trunchi la începutul sezonului oferă un control decent în primul an pe un arbore suficient de mic pentru a fi tratat; pe un exemplar matur, cea mai mare parte a acestei presiuni este pur și simplu tolerată.

Rezistența la grafioza ulmului, și limitele ei

Singurul avantaj real al ulmului siberian față de ulmii american și englezesc este rezistența, nu imunitatea, la grafioza ulmului, iar el a fost folosit ca material de ameliorare pentru a transmite această rezistență în soiurile hibride de ulm. Exemplarele individuale variază totuși: unele se ofilesc și mor rapid, în timp ce altele poartă ciuperca ani de zile cu un declin minim. Extensia NC State semnalează și probleme separate la care specia este cu adevărat susceptibilă, inclusiv necroza floemului, diverse ofiliri, putreziri și cancere ale scoarței, plus lemnul umed bacterian, care lasă pe scoarță dungi întunecate și umede, neplăcute la vedere, dar de obicei nu fatale prin ele însele. Scoarța tânără este gri-brun deschis, cu brazde neregulate; scoarța matură devine gri închis, cu șanțuri superficiale, și poartă adesea dungi de lemn umed.

De ce este tăiat mereu

Majoritatea tăierilor de ulm siberian nu sunt provocate de o singură problemă dramatică, ci de acumularea unora mărunte: o ramură căzută după fiecare furtună, o coroană ciuruită de gândaci în fiecare iulie, puieți care apar în fiecare strat de flori și jgheab în fiecare primăvară, și rădăcini care își găsesc drumul într-o conductă de canalizare sau într-o fundație pe parcursul unui deceniu sau două. Concluzia extensiei NDSU, că specia nu mai este recomandată pentru plantare în ciuda vitezei și rezistenței sale, reflectă două generații de proprietari care au trăit cu aceste compromisuri după ce era perdelelor de protecție a luat sfârșit. Greșeala frecventă este plantarea deliberată a unuia pentru un ecran rapid, fără a lua în calcul ce devine peste douăzeci de ani un arbore de 18 m, cu lemn fragil și înmulțire prolifică. Dacă unul este deja instalat, planul mai realist este gestionarea lui pe loc: îndepărtează prompt puieții spontani, subțiază ramurile slabe cât sunt mici și ține spațiile de adunare departe de sub coroana matură, în loc să te aștepți să se comporte ca un arbore de esență tare mai lent și mai dur.