Ulmul american

Un ulm american pe care tocmai l-ai plantat sau l-ai moștenit este fie clasicul copac umbros, în formă de vază, care odinioară mărginea jumătate din străzile din estul Statelor Unite, fie un puiet tânăr care a răsărit de la sine lângă un gard sau malul unui pârâu. Oricum ar fi, copacul din fața ta nu este copacul pe care-l știau bunicii tăi: grafioza ulmului a ucis majoritatea giganților vechi din anii 1930 încoace, iar ce prosperă acum este fie un copac izolat natural, fie un soi rezistent, fie un exemplar spontan, cu creștere rapidă, care încă nu s-a întâlnit cu gândacul ce răspândește ciuperca. Verifică frunzele înainte de orice altceva: aspre pe deasupra, cu baza inegală acolo unde lama se unește cu pețiolul, dințate ascuțit, dublu, pe margine. Acea bază de frunză asimetrică este cel mai rapid mod de a confirma că te uiți la Ulmus americana, nu la un sâmbovin sau un carpen care crește prin apropiere.

Grafioza ulmului: de ce modelează fiecare decizie

Grafioza ulmului este o boală fungică, cauzată în principal de Ophiostoma novo-ulmi, care se răspândește prin țesutul conducător de apă al copacului. Este purtată între copaci în principal de gândacii scoarței de ulm și, ocazional, prin rădăcini altoite subteran, între ulmi plantați aproape unii de alții. Un copac infectat se ofilește dinspre vârfuri spre interior, frunzele capătă o culoare galben-maronie stinsă, în afara sezonului, iar odată ce o ramură mare este afectată, copacul rareori își revine de la sine. Boala a ajuns în America de Nord în anii 1930 și a ucis majoritatea ulmilor maturi de stradă și parc de pe continent, în câteva decenii, motiv pentru care un ulm american de peste un secol, într-un mediu urban, este acum o excepție, nu o regulă. Nimic din toate acestea nu înseamnă că ar trebui să eviți să plantezi unul. Fii atent la ofilirea în steag, o singură ramură care se ofilește în timp ce restul coroanei încă arată sănătos, între sfârșitul primăverii și mijlocul verii. Dacă o observi, taie ramura mult sub secțiunea ofilită și dezinfectează-ți uneltele înainte de a face altă tăietură, în altă parte.

Alegerea unui soi rezistent

Dacă plantezi, nu moștenești, sari peste specia obișnuită și alege un soi selectat pentru toleranță la grafioza ulmului. Niciunul nu este complet imun, dar deceniile de teste de teren au arătat rate de infecție constant mai mici la o mână de selecții cu nume.

Un puiet spontan care a răsărit de la sine este un joc de noroc: majoritatea împărtășesc susceptibilitatea generală a speciei, deși câțiva, împrăștiați, supraviețuiesc din întâmplare, nu din genetică. Dacă un ulm auto-însămânțat are deja câțiva ani și este sănătos, nu există un motiv puternic să-l elimini. Copacii izolați sau bine distanțați de alți ulmi au și ei șanse mai mici să transmită boala unii altora prin rădăcini altoite decât ulmii plantați într-un rând strâns.

Amplasamentul, solul și plantarea

Ulmul american este remarcabil de nepretențios în privința locului unde crește, ceea ce explică parțial de ce a devenit arborele de stradă implicit în jumătatea estică a țării. Se adaptează la sol argilos, lutos, nisipos sau bogat în materie organică și tolerează un interval aproape neutru, de aproximativ pH 6,0 până la 8,0, iar spre deosebire de majoritatea copacilor umbroși mari, face față atât perioadelor ocazionale de sol umed, prost drenat, cât și perioadelor uscate, odată instalat. Oferă-i soare din plin pentru cea mai plină coroană în formă de vază, deși crește respectabil și la umbră parțială, cu două până la șase ore de lumină directă. Copacii maturi ajung la 18 până la 24 de metri înălțime, cu o întindere de 9 până la 18 metri, așa că plantează-l la cel puțin 7,5 până la 9 metri de fundația unei case, o alee sau o conductă de canalizare. Sistemul radicular fibros, larg întins, ajută copacul să supraviețuiască transplantării, dar se potrivește prost cu o groapă urbană strâmtă sau o fâșie îngustă de parcare.

Udarea: profundă cât e tânăr, apoi aproape deloc

Un ulm nou plantat are nevoie de umiditate constantă în primele două sezoane de creștere. O udare lentă, profundă, o dată pe săptămână, face mai mult bine decât o udare ușoară, zilnică, pentru că încurajează rădăcinile să crească în jos și în lateral, nu să rămână superficiale, aproape de suprafață. Odată instalată, această specie este cu adevărat rezistentă la secetă și căldură și rareori are nevoie de udare suplimentară, în afara perioadelor prelungite de secetă, unul dintre motivele pentru care încă apare ca recomandare de arbore de stradă în veri fierbinți și uscate, unde speciile mai delicate se chinuie. Într-o curte cu gazon, un strat de mulci de 5 până la 8 cm, până la marginea coroanei, ținut la câțiva centimetri distanță de trunchi, ajută mai mult la retenția apei unui copac tânăr decât orice program de udare.

Tăierea și formarea structurii

Taie un ulm tânăr ca să stabilești un singur lider dominant și elimină orice ramură care formează o uniune îngustă, în formă de V, cu trunchiul. Acele furci slabe sunt cele mai predispuse să se crape sub greutatea gheții sau a unei furtuni puternice de vară, odată ce copacul ajunge la maturitate. Sfârșitul iernii, cât timp copacul este încă în repaus și înainte ca gândacii să fie activi, este fereastra cea mai sigură pentru tăiere: gândacii scoarței de ulm sunt atrași de mirosul rănilor proaspete și de lemnul stresat sau tăiat recent, așa că evită tăierea între aprilie și iulie, în regiunile unde grafioza ulmului este prezentă. Dezinfectează întotdeauna uneltele de tăiere cu o soluție diluată de clor sau alcool între tăieturile pe copaci diferiți. Copacii deja instalați au nevoie de puțină tăiere de rutină, în afara eliminării ramurilor moarte, încrucișate sau avariate de furtună.

Dăunători dincolo de gândac

Gândacii de frunze ai ulmului scheletizează frunzișul din mijlocul verii încolo, lăsând frunzele dantelate și prematur maronii; un copac sănătos, deja instalat, tolerează un atac moderat fără daune de durată. Ploșnițele de dantelă pătează suprafața frunzelor cu puncte palide, afidele se adună pe lăstarii noi și pot acoperi frunzele de jos și orice e parcat sub copac cu roua de miere lipicioasă, iar minerii de frunze sapă pete palide, vizibile, în țesutul frunzei. Niciuna dintre acestea nu amenință de obicei, de una singură, sănătatea unui copac matur. Mai serioase sunt bolile de tip cancer și lemnul umed, numit și flux mucilaginos, care apar ca scoarță scufundată, decolorată, sau o pată umedă, urât mirositoare, ce curge pe trunchi, de obicei în urma unei răni mecanice sau a stresului de secetă. Ține deoparte de baza trunchiului daunele produse de mașina de tuns iarba sau de trimmer, ca să reduci punctele de intrare pentru ambele.

Culoarea de toamnă, semințele și valoarea pentru faună

Flori mici, discrete, verzui-roșcate, se deschid pe ramurile golașe la sfârșitul iernii, înainte ca frunzele să apară, urmate în câteva săptămâni de samare plate, ca de hârtie, cu o singură sămânță, care ninge primăvara și pot acoperi o alee sau un gazon timp de una-două săptămâni. Frunzișul se colorează într-un galben blând, curat, toamna, nu în roșurile aprinse ale unui arțar, un spectacol mai discret, dar tot merituos, pe fundalul golaș al grădinii de iarnă. Copacul își câștigă locul ecologic: este o plantă gazdă pentru larvele fluturilor vulturica, virgulița estică, ochi-de-păun-de-doliu și semnul-întrebării, iar semințele lui hrănesc păsările cântătoare și mamiferele mici în săptămânile sărace ale începutului de primăvară, înainte ca majoritatea celorlalte surse de hrană să fi revenit.