Cana

Canna indica, vândută aproape peste tot drept cană sau alice-indiene, nu este deloc un crin: se află în ordinul ghimbirului, Zingiberales, mai apropiată de banană și ghimbir decât de Lilium. Crește dintr-un rizom gros, ramificat, care scoate frunze late, în formă de padelă, și spice de flori roșii, portocalii sau galbene, din vară până la începutul toamnei, ajungând la aproximativ 1,5 până la 2,5 m într-un singur sezon. Este una dintre cele mai flămânde și mai însetate plante dintr-o bordură obișnuită, iar acolo unde iernile aduc îngheț puternic, rizomul trebuie scos din pământ înainte să vină acel îngheț, altfel putrezește sau îngheață pe loc. Restul acestui ghid acoperă hrănirea și udarea ei pe vară, scoaterea și depozitarea rizomului peste iarnă, și cele două probleme, un virus și o omidă care rulează frunzele, care revin specific la această specie.

Un rizom tropical american din spatele numelui „alice-indiene”

Canna indica este originară din America tropicală și subtropicală, din Mexic și Caraibe, prin America Centrală, până în America de Sud tropicală, și de atunci a fost plantată atât de mult în toate zonele tropicale și subtropicale, încât mulți grădinari presupun că este nativă oriunde o găsesc. Numele popular „alice-indiene” vine de la semințe, nu de la frunze: fiecare sămânță tare, rotundă, negricioasă, este suficient de densă încât a fost folosită cândva ca alice adevărate și încă este înșirată în mărgele în părți din America Latină și Asia. Specia se mai numește și cana comestibilă sau achira, unde rizomul amidonos este fiert sau prelucrat într-un amidon grosier, deși soiurile ornamentale sunt selecționate pentru culoarea florii, nu pentru calitatea culinară. Botanic, se află în familia Cannaceae, ordinul Zingiberales, același ordin cu banana (Musa) și ghimbirul (Zingiber), ceea ce explică frunzele late, fără nervuri proeminente, vag asemănătoare cu cele de banan.

Lumina și alegerea locului

Soarele deplin aduce cele mai puternice spice de flori și cea mai compactă creștere; un strat sau o bordură orientată spre sud sau vest, ferită de vânt puternic, este recomandarea standard. La umbră parțială planta tot crește, adesea mai înaltă și mai firavă pe măsură ce se întinde după lumină, dar înflorește mai târziu și mai rar, iar la umbră deasă poate să nu înflorească deloc într-un singur sezon. Canna indica tolerează și marginea unui iaz sau o grădină mlăștinoasă și poate fi crescută ca plantă acvatică de mal, cu până la circa 15 cm de apă deasupra rădăcinilor, o trăsătură pe care majoritatea perenelor de bordură n-o pot egala. Acolo unde verile sunt răcoroase, un loc cald, cu căldură reflectată, lângă un zid orientat spre sud, compensează o parte din diferență și ajută planta să ajungă la mărimea de înflorire înainte de toamnă.

Udarea și fertilizarea unui rizom flămând

Nu este o plantă de tratat ca o perenă tolerantă la secetă: pe tot sezonul de creștere, solul ar trebui să rămână constant umed, iar într-un val de căldură sau într-un container poate avea nevoie de udare la fiecare o zi sau două. Udarea insuficientă se vede repede prin margini de frunze arse, rumenite, și creștere nouă oprită, în timp ce toleranța plantei pentru sol mocirlos, îmbibat, înseamnă că udarea excesivă este rareori modul de eșec afară. Fertilizarea contează la fel de mult; un îngrășământ lichid bogat în potasiu, aplicat până la mijlocul verii, ține spicele de flori să continue să apară, iar plantele crescute la container epuizează nutrienții unui ghiveci de substrat în câteva săptămâni și au nevoie de fertilizare mai des decât o plantă în teren deschis. O cană care produce frunze mici, palide, și puține sau deloc spice de flori, în ciuda udării regulate, este foarte adesea subfertilizată, nu lipsită de apă.

Solul, plantarea și divizarea

Canna indica crește în sol acid, neutru sau alcalin, atât timp cât este fertil și constant umed; un sol lutos sau lutos-nisipos, îmbogățit cu gunoi de grajd bine descompus sau compost de grădină la plantare, i se potrivește mai bine decât un teren subțire, cu drenaj rapid. Așază bucățile de rizom la circa 10 până la 15 cm adâncime, odată ce solul s-a încălzit primăvara și riscul de îngheț a trecut complet, la o distanță de circa 30 până la 45 cm între ciorchini, ca să lași loc coloniei să se extindă. În containere, un substrat fără turbă, pe bază de lut, precum John Innes Nr. 3, într-un ghiveci de cel puțin 30 cm diametru, cu un îngrășământ cu eliberare controlată amestecat în substrat, oferă sistemului radicular volumul necesar pentru un sezon complet de creștere. Un ciorchine bine stabilit este cel mai ușor de înmulțit scoțând masa de rizomi și divizând-o în bucăți care poartă fiecare cel puțin un punct de creștere, făcut primăvara înainte de replantare sau imediat după scoaterea pentru depozitarea de iarnă.

Scoaterea și depozitarea rizomilor pentru iarnă

Canna indica este fiabil rezistentă afară doar acolo unde iernile rămân blânde, aproximativ zonele USDA 7 până la 10; oriunde e mai frig, rizomul trebuie scos și depozitat la interior, nu lăsat în pământ. Așteaptă până când primul îngheț înnegrește frunzișul, apoi taie tulpinile la circa 15 cm, scoate ciorchinele de rizomi cu o furcă, și scutură sau clătește excesul de sol fără să rupi rădăcinile cărnoase mai mult decât e necesar. Depozitează ciorchinii în tăvi sau lăzi cu substrat fără turbă, nisip sau vermiculit, ușor umezite, într-un spațiu ferit de îngheț, care rămâne răcoros și întunecat, verificând din când în când peste iarnă că mediul nu s-a uscat sau nu a devenit destul de umed încât să putrezească rizomii. Replantează afară, sau pornește-i în ghivece la interior cu câteva săptămâni mai devreme, odată ce pericolul de îngheț a trecut, primăvara următoare.

Virusul canei: fără leac, doar prevenție

Mai multe virusuri circulă în colecțiile de cana, cel mai adesea virusul pătării galbene a canei și virusul mozaicului galben al fasolei, și se manifestă prin dungi sau pete palide între nervurile frunzelor, creștere nouă pitică sau deformată, și dungi palide care sparg culoarea normală a florii. Virusul pătării galbene a canei se răspândește mecanic, mai ales prin cuțite sau foarfece folosite pentru a diviza rizomi infectați și apoi refolosite pe unii sănătoși, în timp ce virusul mozaicului galben al fasolei este purtat de afide, care îl preiau hrănindu-se de pe o plantă infectată și îl injectează în următoarea pe care o vizitează. Nu există tratament chimic sau leac odată ce o plantă este infectată: singura gestionare reală este cumpărarea rizomilor de la o sursă care verifică simptomele, dezinfectarea uneltelor între plante la divizare, și scoaterea și aruncarea oricărui ciorchine care dezvoltă dungi sau deformări. O plantă infectată cu virus de obicei nu moare direct, dar pierde vigoare și calitatea florilor an de an, ceea ce este un motiv suficient pentru a o elimina, nu pentru a o înmulți.

Omida care rulează frunzele canei

Cea mai frecventă problemă de insecte la această specie este omida care rulează frunzele canei, larva fluturelui-hoinar brazilian, care eclozează în interiorul unei frunze noi cât timp este încă strâns rulată și trage marginile laolaltă cu mătase, formând un tub pe măsură ce frunza se derulează. Hrănindu-se în interiorul acelui tub rulat, omida roade găuri neregulate și lasă șiruri de excremente mici, întunecate, iar până când frunza se derulează complet, dauna este deja vizibilă ca frunziș rupt, perforat, în loc de creștere verde, proaspătă. Deschiderea manuală a secțiunilor rulate și îndepărtarea omizii din interior controlează infestările ușoare fără să pulverizezi nimic; pentru infestări mai grave, un spray cu Bacillus thuringiensis aplicat cât timp frunzele sunt încă rulate ajunge la omidă înainte să se sigileze înăuntru și evită să dăuneze albinelor. Tăierea întregii plantații până la pământ la sfârșitul sezonului și îndepărtarea frunzișului vechi elimină pupele care iernează și reduce numărul de omizi care apar anul următor.

Toxicitate și caracter invaziv în climate calde

ASPCA listează cana, Canna indica, drept netoxică pentru pisici, câini și cai, ceea ce o face una dintre plantele de bordură cu flori mai sigure de cultivat lângă animale, spre deosebire de adevărații crini (Lilium), care împart o parte din numele popular și sunt grav toxici pentru pisici. Comportamentul ei în peisaj este o altă chestiune: în afara grădinilor temperate, unde înghețul o ține sub control, Canna indica s-a naturalizat și a devenit local invazivă în părți din Australia, mai multe insule din Pacific și părți din Africa de Est, răspândindu-se prin zone umede și teren deranjat, atât prin creșterea rizomului, cât și prin sămânța ei tare, cu viață lungă. În climate cu ierni reci, acest risc de răspândire este practic irelevant, pentru că rizomul nu poate supraviețui unei ierni neprotejate afară și orice exemplar evadat se retrage odată cu primul îngheț puternic; îngrijorarea este specifică regiunilor calde, unde persistă tot anul. Grădinarii din zona 7 și mai calde, unde rizomul iernează afară, sunt cei care ar trebui să îndepărteze spicele de flori ofilite și să evite aruncarea deșeurilor de grădină cu rizom lângă zone umede.