Catalpă

O catalpă (Catalpa speciosa) cumpărată ca pom tânăr, la ghiveci, dintr-un pepinierist, este un angajament pe termen lung: te poți aștepta la un arbore lat, cu creștere rapidă, de 12 până la 21 m înălțime, cu o anvergură de 6 până la 15 m după câteva decenii, mai mare și mai rezistentă decât ruda ei apropiată, catalpa sudică (Catalpa bignonioides). Înflorește la sfârșitul primăverii și începutul verii, cu câteva săptămâni înaintea speciei sudice, cu panicule albe și parfumate, marcate cu dungi portocalii și pete violete, apoi poartă frunze uriașe, în formă de inimă, pe tot parcursul sezonului, înainte de a lăsa să cadă păstăi asemănătoare fasolei, care pot ajunge până la jumătate de metru lungime. A fost, de asemenea, arborele pe care o întreagă generație de fermieri din Midwest l-a plantat pe suprafețe întinse pentru stâlpi de gard, așa că, dacă găsești un exemplar drept și înalt de-a lungul unei vechi limite de proprietate, există o șansă reală să fi fost plantat acolo intenționat, cu mai bine de un secol în urmă.

Origine, aria native și o confuzie frecventă

Plants of the World Online (Kew) indică aria nativă a speciei Catalpa speciosa ca fiind centrul și estul S.U.A., până în Utah, dar patria originară a arborelui a fost mult mai restrânsă decât atât: sursele de extensie universitară plasează nucleul nativ real în bazinul superior al fluviului Mississippi, o fâșie ce traversează sudul statelor Illinois și Indiana, vestul statelor Kentucky și Tennessee, sud-estul statului Missouri și nord-estul statului Arkansas, unde creștea de-a lungul malurilor de râu și pe terenurile joase, bogate. Peste tot în altă parte unde crește astăzi, inclusiv în cea mai mare parte a estului și centrului Statelor Unite, a ajuns prin peste un secol de plantare deliberată și auto-însămânțare; extensia universitară din Carolina de Nord notează că unii botaniști o consideră introdusă, nu nativă, în acele regiuni estice. Este ușor de confundat cu catalpa sudică (Catalpa bignonioides), a cărei arie nativă separată se află în întregime mai la sud, din estul statului Texas până în sudul statului Georgia.

Cum diferă catalpa de catalpa sudică

Cele două specii sunt plantate din motive aproape identice și sunt frecvent vândute sub numele greșit, dar câteva diferențe constante le separă, odată ce știi ce să verifici.

Extensia Universității din Illinois adaugă că, în majoritatea cazurilor, acestea sunt diferențe subtile: catalpa tinde să aibă flori ușor mai mari, cu mai puține pete violete și mai puține flori pe fiecare panicul, semințe cu vârful bont și mai multă franjură pieroasă, precum și o scoarță mai profund brăzdată la maturitate, dar niciuna dintre aceste trăsături nu este suficientă, luată separat, fără celelalte.

Dimensiuni și unde o plantezi

Oferă-i spațiu înainte de orice altceva. Missouri Botanical Garden menționează o anvergură la maturitate de 6 până la 15 m, sub o coroană neregulată, de la rotund-deschisă la îngust-ovală, pe un trunchi care poate depăși ocazional 21 m și, rareori, poate ajunge aproape de 30 m în condiții favorabile de teren jos. Această coroană, plus un sistem radicular suficient de extins încât arborele a fost folosit pentru stabilizarea malurilor erodate, exclude plantarea aproape de o fundație, de o fosă septică sau într-o curte laterală îngustă. Lemnul este moale și predispus la fisurare la ramificații, așa că un colț deschis, expus la vânt, este de asemenea o alegere proastă; păstrează distanță și față de terase și alei auto, deoarece florile, păstăile și crengile vor cădea pe ele pe tot parcursul vieții arborelui.

Boomul „catalpei rezistente” din anii 1870

Catalpa își datorează astăzi o mare parte din aria sa largă unui episod istoric anume. În anii 1870, pepinieristul Robert Douglas a promovat Catalpa speciosa, comercializată drept „Hardy Catalpa”, ca sursă cu creștere rapidă de traverse de cale ferată rezistente la putrezire, iar speculanții au plantat suprafețe mari cu ea în tot Midwest-ul, pe baza acestei promisiuni. Planul traverselor de cale ferată a eșuat: lemnul, deși realmente rezistent la degradare în sol, este prea moale și prea ușor pentru a ține crampoanele și a suporta traficul feroviar. Ceea ce a funcționat au fost stâlpii de gard. Fermierii care cumpăraseră puieți cu rădăcină expusă, în baloturi, au descoperit că stâlpii din Catalpa speciosa, plantați direct dintr-un trunchi tăiat, puteau sta solid în pământ mai bine de un secol, iar plantațiile vândute în acest scop sunt unul dintre motivele pentru care specia crește astăzi bine mult dincolo de aria sa nativă originară din valea fluviului Mississippi.

Flori și păstăi

Florile se deschid în panicule erecte, de aproximativ 10 până la 20 cm lungime, fiecare floare în formă de clopot, albă, cu dungi portocalii și câteva pete violete presărate în interiorul gâtului corolei, parfumată și produsă la sfârșitul primăverii și începutul verii. Ce urmează este trăsătura cea mai memorabilă a arborelui: capsule înguste, asemănătoare fasolei, care se alungesc pe parcursul verii până la 50 până la 56 cm, vizibil mai groase decât păstăile speciei sudice, atârnând în ciorchini și oferind arborelui poreclele sale vechi, „pomul de trabucuri” și „arborele-fasole indiană”. Păstăile se coc brun-închis până în toamnă și se deschid pe lungime, eliberând semințe plate, aripate și puternic franjurate. Deoarece semințele călătoresc purtate de vânt și încolțesc ușor pe sol răscolit, un arbore aflat lângă o pajiște deschisă sau la marginea unui câmp se va auto-însămânța în fiecare an; strânge cu grebla sau cosește ceea ce nu vrei să crească.

Sol, soare și udare

Soarele direct dă cea mai bogată înflorire, deși extensia universitară din Carolina de Nord notează că specia tolerează umbra parțială, până la doar două ore de lumină directă. Nu este deloc pretențioasă în privința solului, tolerând argila, lutul și solurile bogate în materie organică, și se simte bine atât în sol alcalin, cât și, potrivit Missouri Botanical Garden, uneori pe terenuri umede sau inundate, deși crește cel mai bine în lut umed, bine drenat. Udă un arbore tânăr abundent și regulat în primele unul până la două sezoane de creștere, cât timp rădăcinile se formează; odată instalată, o catalpă matură tolerează seceta reală și nu are nevoie de udare suplimentară de rutină, în afara perioadelor de secetă prelungită.

Înmulțire

Sămânța este calea cea mai simplă: Catalpa speciosa încolțește fără niciun tratament prealabil, deși câteva săptămâni de stratificare la rece, în mediu umed, la frigider, îmbunătățesc rata de germinare, iar puieții semănați în sol umed, bine drenat, la începutul primăverii, răsar în câteva săptămâni. Butașii semilemnificați, prelevați la sfârșitul verii, înrădăcinează la fel de bine, iar specia poate fi înmulțită și din butași de rădăcină, secțiuni scurte prelevate la sfârșitul iernii sau începutul primăverii și așezate orizontal într-un mediu de înrădăcinare umed, o tehnică folosită de pepiniere în perioada boomului stâlpilor de gard pentru a multiplica rapid exemplare selectate.

Dăunători, boli și lemn fragil

Omida cea mai probabilă să desfrunzească o catalpă vara este larva fluturelui-sfinx al catalpei (Ceratomia catalpae), care nu se hrănește cu nimic altceva; extensia universitară din Carolina de Nord menționează și fluturele-sfinx tersa ca hrănitor ocazional. Daunele produse de oricare dintre acestea pot părea dramatice, desfrunzind o ramură sau mai mult în câteva zile, dar un arbore sănătos scoate frunze noi și își revine în același sezon, iar omizile în sine sunt hrană valoroasă pentru păsări și lilieci, precum și momeală de pescuit apreciată în sud. Presiunea bolilor este în general redusă: verticiliaza este cea de urmărit, alături de pata foliară și făinarea, probleme minore, în mare parte cosmetice. Punctul slab real al arborelui este structural, nu biologic: același lemn moale care odinioară l-a făcut nepotrivit pentru traverse de cale ferată se fisurează ușor la furcile înguste ale ramurilor, așa că formează un arbore tânăr cu o singură tulpină principală, elimină din timp furcile strânse, în formă de V, și inspectează coroana unui arbore matur după orice furtună serioasă.