Nemțișor de munte

Un Delphinium elatum tânăr nu seamănă deloc cu turnul înalt în care devine până la miezul verii: o rozetă joasă de frunze adânc lobate care, la soare direct și sol bogat, înalță o tulpină florală ce poate depăși un gard de grădină în opt până la zece săptămâni. Planta trăiește sau moare în funcție de trei lucruri: un loc însorit și adăpostit, un sol care se scurge, dar nu se usucă niciodată complet, și un arac fixat suficient de devreme cât să prindă tulpina înainte s-o facă vântul. Sari peste oricare dintre acestea și racemul se rupe de la bază chiar în prima seară cu furtună de după deschidere. Nimerește-le pe toate și o singură coroană înalță mai multe lumânări florale, fiecare încărcată cu 25 până la 100 de flori, ani la rând.

O plantă de pajiște alpină, ameliorată pentru bordură

Atât GBIF, cât și POWO plasează specia sălbatică pe pajiștile montane, marginile de pădure și văile râurilor din sudul și centrul Europei, până în Siberia și Mongolia, originea numelui popular de nemțișor de munte. Este cultivată din cel puțin 1578, iar aproape tot ce se vinde azi drept Delphinium elatum este un hibrid sau un soi din grupul Elatum (New Millennium, Pacific Giant și tulpini asemănătoare), selecționate pentru lumânări mai dense și o plajă de culori mai largă decât a produs vreodată specia în natură. Numele genului vine din grecescul delphis, delfin, o trimitere la forma de delfin a mugurului floral închis, nu la floarea deschisă pe care o recunosc cei mai mulți grădinari.

Alegerea unei tulpini pentru bordură

Hibrizii din grupul Elatum poartă cele mai înalte și dense lumânări florale și sunt cei vânduți ca floare tăiată de calitate; hibrizii Belladonna și Pacific se ramifică mai mult și rămân mai scunzi, ceea ce contează dacă expunerea la vânt exclude susținerea unei lumânări de 2 m. Soiurile denumite, în nuanțe de albastru adevărat, violet și alb, se înmulțesc prin divizare sau butași, ca să-și păstreze culoarea fidelă, plantele crescute din sămânță se dezmembrează genetic și rareori seamănă exact cu planta mamă. Pentru primul delphinium dintr-o bordură obișnuită, un soi Elatum denumit, într-un loc adăpostit, întrece amestecurile de sămânță, care variază enorm în înălțime și vigoare chiar în același plic.

Amplasarea, soarele și solul

Soarele direct nu este negociabil, datele de testare RHS pentru specie indică o expunere spre sud, vest sau est și o clasifică rustică până la aproximativ -15 până la -10 grade Celsius (RHS H5), odată instalată. Planta tolerează calcarul, argila, solul lutos și nisipul deopotrivă, și se descurcă în sol acid, neutru sau alcalin, singura condiție pe care nu o iartă este apa stătută peste iarnă, când coleta putrezește înainte ca măcar să înceapă creșterea de primăvară. Încorporează compost de grădină înainte de plantare, pentru a construi solul fertil, bogat în humus, de care au nevoie rădăcinile, și alege un loc cu ceva adăpost față de vântul dominant, o bordură deschisă, expusă transformă susținerea cu araci dintr-o formalitate într-o luptă zilnică.

Plantarea, rărirea și susținerea cu araci

Plantează diviziuni sau coroane tinere crescute în ghiveci primăvara, așezând coleta la nivelul solului, ca apa să nu poată bălti lângă ea. Odată ce lăstarii noi ajung la circa 7 cm, rărește o plantă tânără la două sau trei dintre cele mai puternice, iar o tufă instalată la cinci până la șapte, lăstarii înghesuiți concurează pentru lumină și produc lumânări subțiri, căzute, în loc de câteva puternice. Orice tulpină care se îndreaptă spre peste 1,2 m are nevoie de susținere înainte să aibă nevoie de ea: fixează trei crengi ramificate sau un grilaj metalic de susținere în jurul tufei cât timp lăstarii sunt încă scurți, apoi leagă lejer fiecare lumânare de araci cu sfoară moale, pe măsură ce crește, un arac adăugat după ce o lumânare s-a aplecat deja rareori o mai îndreaptă.

Udarea și fertilizarea

Plantele instalate vor un sol constant reavăn, niciodată îmbibat, în sezonul de creștere, primii câțiva centimetri se pot usca între udări, dar zona rădăcinilor nu trebuie. Coroanele proaspăt plantate au nevoie de udare regulată în prima vară, cât timp rădăcinile se instalează; plantele crescute în ghiveci se usucă cel mai repede și trebuie verificate zilnic pe vreme caldă. Delphiniile plantate direct în sol rareori au nevoie de fertilizare, în afara unui mulci anual de compost, dar o plantă în ghiveci beneficiază de un îngrășământ lichid bogat în potasiu, genul vândut pentru roșii, o dată la două săptămâni, odată ce apar mugurii florali.

Îndepărtarea florilor ofilite pentru a doua înflorire

În clipa în care florile de la baza unei lumânări se ofilesc, taie acea lumânare până la un lăstar lateral mic, în loc să aștepți ca tot racemul să termine, acest singur obicei face diferența dintre un delphinium care înflorește o singură dată și unul care reînflorește la începutul toamnei. La plantele care nu vor trimite o a doua înflorire, tăierea lumânării ofilite chiar până la frunzișul de la bază redirecționează energia coroanei spre construirea lăstarilor anului viitor, în loc s-o lase să maturizeze sămânța. Odată ce gerul de toamnă înnegrește frunzișul, taie toată creșterea de la suprafață la nivelul solului, lăsarea tulpinilor vechi în picioare peste iarnă nu ajută rusticitatea cu nimic și oferă melcilor un loc unde să ierneze.

Înmulțirea: divizare, butași și sămânță

Divizarea primăvara este calea cea mai rapidă spre o plantă de mărime înfloritoare, scoate o tufă matură, împarte-o în două până la patru bucăți cu o cazma ascuțită, elimină centrul vechi, lemnos, și replantează, diviziunile de obicei înfloresc chiar în același an. Butașii bazali fragezi, lăstari groși cât un creion, de 8-10 cm lungime, luați la sfârșitul primăverii, înainte să se golească pe dinăuntru, înrădăcinează în aproximativ zece zile la 15 grade Celsius, într-un substrat de butășire bine drenat. Sămânța semănată la 13 grade Celsius germinează în două săptămâni, dar are nevoie de aproximativ 18 luni ca să ajungă la mărime înfloritoare, iar sămânța de delphinium își pierde repede viabilitatea, comandă sau colectează sămânță proaspătă, nu una mai veche de un an.

Dăunători, boli și manipulare

Melcii, cu și fără cochilie, sunt cea mai mare amenințare pentru această specie, o singură noapte poate reduce o rozetă de primăvară la ciotare, înainte ca tulpina florală să apuce să se formeze, așa că protejează creșterile noi din clipa în care apar. Musca minieră de delphinium, afidele și omizile de tortricide sau de molia delphiniumului apar pe parcursul sezonului, dar rareori la o severitate de nivelul melcilor. Făinarea se instalează pe plantele stresate sau înghesuite, pe vreme umedă și stătută, circulația bună a aerului între tufe contează mai mult decât orice stropire. Fii atent și la pata neagră a delphiniumului, o boală bacteriană care lasă pete cu margini negre pe frunze și tulpini, și la putrezirea coletei, care urmează unui sol de iarnă îmbibat și de obicei omoară planta complet, nu doar creșterea de la suprafață. Fiecare parte a plantei este toxică pentru câini, pisici și cai, potrivit ASPCA, iar RHS recomandă purtarea mănușilor la manipulare, frunzișul poate irita pielea, așa că tratează-o ca pe o plantă de admirat, nu de atins cu mâna goală.