Mango

O sămânță de mango din bucătărie, pusă într-un ghiveci, germinează în câteva săptămâni și crește într-o plantă de apartament lucioasă și ușor de îngrijit, dar aproape niciodată nu fructifică la interior, și chiar plantată afară mai târziu poate avea nevoie de aproape un deceniu ca să înflorească. Un soi pitic altoit, precum 'Irwin', 'Cogshall' sau 'Nam Doc Mai', crescut într-un ghiveci mare pe o terasă caldă și însorită sau într-o seră, este calea realistă spre mango-uri adevărate în câțiva ani. Mangifera indica este un arbore mare, veșnic verde, originar din regiunea Assam din nord-estul Indiei și din zonele învecinate din Myanmar și sudul Chinei, iar aproape totul legat de felul cum este cultivat, de la perioada secetoasă de care are nevoie ca să înflorească, până la înghețul care îl poate ucide instant, își are originea în acel climat de mușon și sezon uscat.

Plantă de apartament din sămânță sau soi pitic altoit

Încolțirea sâmburelui mare și fibros dintr-un mango de supermarket este un proiect distractiv de pervaz: înmoaie sămânța curățată o zi, scoate cu grijă miezul din interior din coajă, iar acesta scoate un lăstar gros în două-trei săptămâni, într-un substrat cald și umed. Problema este că soiul fructului nu se transmite fidel prin sămânță, iar majoritatea puieților au nevoie de cinci până la opt ani de căldură tropicală reală ca să înflorească; ținut într-un ghiveci la interior, un puiet poate să nu înflorească niciodată. Soiurile denumite se înmulțesc în schimb prin altoirea unei bucăți dintr-un pom fructifer dovedit pe un portaltoi din sămânță, care fructifică mult mai repede, adesea în trei până la cinci ani, și reproduce exact aroma plantei-mamă; selecțiile pitice și semipitice, precum 'Irwin', 'Cogshall' și soiul thailandez 'Nam Doc Mai', rămân suficient de compacte pentru un recipient mare, în loc de cei 9 până la 30 m pe care îi poate atinge în cele din urmă un pom netăiat, de mărime naturală.

Clima și înghețul

Mangifera indica este strict un pom al zonelor tropicale și subtropicale fără îngheț: trăiește afară tot anul doar în zonele USDA 10b până la 11, iar frigul este singurul lucru prin care nu poate fi îngrijit să treacă. Pomii tineri sunt uciși la circa -1 până la -2°C, lemnul matur poate suporta o scurtă scădere până la circa -4°C, cu deteriorări limitate la frunze și crenguțe mici, iar florile deschise sau fructele în dezvoltare sunt afectate de orice sub circa 4°C, chiar și pentru câteva ore. La fel de importantă ca și căldura este o perioadă secetoasă reală: înflorirea este declanșată de câteva săptămâni de vreme mai rece și mai uscată, iar un pom ținut constant cald, umed și fertilizat tot anul, așa cum se întâmplă adesea cu o plantă de container pe un temporizator automat, poate produce frunziș luxuriant la nesfârșit și să nu formeze niciodată o floare.

Lumina, solul și plantarea

Oferă-i cel mai însorit loc disponibil: soare deplin, neobstrucționat, pentru cea mai mare parte a zilei, este obligatoriu, fie că crește în teren deschis, fie în cel mai mare ghiveci pe care îl poate ține terasa. Solul trebuie să fie adânc și bine drenat mai presus de orice, pentru că apa stagnantă în jurul rădăcinilor provoacă putrezirea acestora mai repede decât aproape orice altă greșeală; un lut nisipos i se potrivește cel mai bine, iar specia tolerează un interval de pH al solului destul de larg, de la circa 5,5 până la 7,5. Un soi pitic altoit destinat unui recipient are nevoie de unul de această mărime chiar de la început, cam 55 până la 95 L, cu orificii de drenaj generoase, pentru că rădăcinile de mango nu suportă bine deranjarea odată ce s-au instalat.

Udarea și fertilizarea

Udă pomii tineri și exemplarele din containere regulat și profund cât timp se instalează, lăsând stratul de sus al solului să se usuce între udări, nu ținându-l saturat. Odată ce un pom are câțiva ani, devine cu adevărat rezistent la secetă, și tot atunci udarea trebuie să se schimbe odată cu sezonul: redu-o drastic în săptămânile dinainte și din timpul înfloririi, pentru că o zonă radiculară mai uscată ajută la declanșarea unei înfloriri puternice și uniforme, nu a unor valuri răzlețe și slabe. Fertilizează în perioada de creștere activă cu un îngrășământ formulat pentru pomi fructiferi sau citrice, reducând treptat pe măsură ce se apropie înflorirea și din nou odată ce fructele se dezvoltă, pentru că azotul din abundență la momentul nepotrivit forțează creșterea frunzelor în locul fructelor.

Valul roz al creșterii noi

Frunzele noi de mango nu apar verzi: se desfac într-un roz-arămiu blând spre roșu-bronz, atârnă moi în primele una sau două zile, apoi se întăresc și devin verzi în una până la două săptămâni, pe măsură ce se dezvoltă clorofila, un val care poate acoperi întreaga coroană dintr-odată, după o ploaie caldă sau o fertilizare. Este o etapă normală și atrăgătoare, nu un simptom de stres, dar exact acest țesut nou și moale este cel mai vulnerabil la arsuri solare dacă un puiet obișnuit cu umbra este mutat brusc la soare deplin afară, precum și la dăunătorii și problemele fungice descrise în continuare, așa că un val proaspăt de creștere merită urmărit, nu ignorat.

Dăunători și boli

Antracnoza și făinarea sunt cele două boli cele mai importante, iar ambele atacă florile și fructele tinere pe vreme umedă și ploioasă, în timpul înfloririi, provocând ofilirea florilor, căderea fructelor și leziuni negre pe fructele care se coc; un fungicid pe bază de cupru, aplicat la începutul înfloririi și repetat pe durata unei perioade umede de înflorire, este răspunsul standard. Gărgărița sâmburelui de mango, Sternochetus mangiferae, depune ouă pe fructele tinere, iar larva ei sapă tuneluri chiar în sâmbure, de obicei invizibile din exterior până când fructul este tăiat; muștele de fructe perforează coaja în curs de coacere pentru a depune ouă care eclozează în larve în pulpă; ambele sunt gestionate în principal prin igienizare, adică îndepărtarea promptă a fructelor căzute și infestate, nu prin tratarea pomului. Păduchii țestoși vizează și ei mangoul, formând colonii pe tulpini și pe dosul frunzelor, slăbind creșterea și excretând o rouă de miere lipicioasă pe care crește mucegaiul negru; infestările ușoare răspund de obicei la uleiul horticol.

Recoltarea și coacerea

Mangoul se culege matur, dar încă ferm și cu umerii verzi, nu moale, pentru că fructul lăsat să se coacă complet pe pom este mult mai predispus la boli, vânătăi și cădere prematură; testul clasic este un fruct care se desprinde de codiță cu o ușoară răsucire și arată o urmă de cedare lângă capătul codiței. Coacerea se termină apoi la temperatura camerei, în trei până la șapte zile, fructul devenind parfumat și moale în mod uniform, iar o pungă de hârtie grăbește procesul, la fel cum se întâmplă cu avocado. Fructul cules matur și copt după recoltare are constant un gust mai bun decât fructul lăsat să se coacă încă atârnat în pom.

Seva, coaja și siguranța animalelor de companie

Mangifera indica face parte din familia Anacardiaceae, aceeași cu iedera otrăvitoare și stejarul otrăvitor, iar seva, coaja necoaptă și rășina de lângă codiță conțin toate compuși înrudiți cu urushiolul; persoanele deja sensibilizate la iedera otrăvitoare pot dezvolta aceeași dermatită de contact, cu mâncărime și bășici, la manipularea cojii sau sevei de mango, cel mai adesea în jurul gurii și pe mâini, după curățarea și consumul fructului cu coaja încă pe el. Specia nu are momentan propria intrare în baza de date de plante toxice și netoxice a ASPCA, așa că nu există niciun verdict oficial, în niciun sens, pentru pisici, câini sau cai; pulpa coaptă, în cantități mici, este tratată pe scară largă ca sigură, dar sâmburele mare și tare este un pericol real de sufocare și obstrucție intestinală, iar frunzele și seva sunt suficient de iritante pentru a ține animalele de companie curioase departe de a le roade.