Spirea japoneză

Tufa aceea rotunjită, cu frunze zimțate și ciorchini plați de flori roz-prăfuit din bordura ta este aproape sigur Spiraea japonica, spirea japoneză, unul dintre cei mai des plantați arbuști înfloritori din grădinile temperate. Este originară din China, nordul Myanmarului și zona centrală până în sudul Japoniei și Taiwan, și își atinge dimensiunea completă în cinci până la zece ani, fără să ceară mai nimic în afară de soare și o tăiere anuală. Cel mai important lucru de reținut din primul sezon: spre deosebire de spireele albe care înfloresc primăvara pe lemnul din anul trecut, această specie înflorește pe tulpini crescute chiar în anul curent, așa că tăierea se face înainte de pornirea în vegetație primăvara, nu imediat după ofilirea florilor.

Alegerea unui soi

Specia sălbatică este un arbust dens, erect, rotunjit, pe care RHS îl listează la 1 până la 1,5 m atât în înălțime, cât și în anvergură, dar aproape nicio plantă vândută în centrele de grădinărit nu este specia pură. Soiurile variază mult ca dimensiune și culoare a frunzișului:

• 'Little Princess', compact, până la aproximativ 75 cm, poartă florile clasice roz-închis pe care majoritatea grădinarilor și le imaginează.
• 'Goldflame' și 'Golden Princess' sunt cultivate mai ales pentru frunziș, care se deschide roșu-arămiu primăvara, devine galben-verzui vara, apoi arămiu-portocaliu toamna.
• 'Crispa' are frunze răsucite, creponate, pe o tufă compactă de 60 până la 90 cm.
• 'Magic Carpet' este una dintre cele mai joase selecții, utilă în fața unei borduri sau într-un ghiveci mare.

Soiurile mai noi sunt uneori vândute ca selecții sterile, fără semințe; merită verificat pe eticheta plantei dacă auto-semănarea este o îngrijorare pentru tine (vezi mai jos, Riscul de invazivitate și alternative mai bune).

Lumină și amplasare

Spirea japoneză înflorește cel mai abundent la soare direct, dar tolerează umbra parțială, iar RHS o listează ca fiind potrivită pentru expuneri sudice, estice sau vestice, atât în locuri expuse, cât și adăpostite. În climatele cu veri călduroase, puțină umbră după-amiaza împiedică decolorarea inflorescențelor plate și oprește arsurile pe marginile frunzelor la soiurile cultivate pentru frunziș, 'Goldflame' și 'Golden Princess'. Dă-i spațiu: plantele mature pot ajunge la 1 până la 1,5 m în anvergură, așa că înghesuirea lângă un zid sau printre alți arbuști reduce înflorirea și circulația aerului.

Sol și plantare

Acesta este unul dintre cei mai toleranți arbuști în privința solului: RHS listează calcarul, argila, lutul și nisipul ca fiind toate acceptabile, în condiții acide, neutre sau alcaline. Singura problemă legată de sol semnalată de serviciile universitare de consultanță agricolă este frunzișul cloroz, galben-pal, pe soluri puternic alcaline, unde pH-ul ridicat blochează absorbția fierului; dacă frunzele noi apar palide și cu nervuri vizibile, aceasta este cauza probabilă, nu o problemă de udare sau de dăunători. Plantează în sol umed, dar bine drenat. Argila grea care rămâne îmbibată cu apă pe timpul iernii este condiția cel mai probabil să scurteze viața arbustului.

Udarea

Odată stabilită, de obicei din al doilea sezon de vegetație, spirea japoneză face față fără probleme perioadelor scurte de secetă, dar se dezvoltă cel mai bine cu sol constant umed, nu în regim de secetă. Udă plantele noi de două până la trei ori pe săptămână în prima vară, cât timp rădăcinile se extind, apoi redu treptat la o udare abundentă ori de câte ori primii 5 cm de sol se usucă, de obicei săptămânal pe vreme caldă și rareori odată ce vin ploile de toamnă. Ghivecele se usucă mai repede decât solul din grădină și trebuie verificate mai des, mai ales la soiurile compacte, cultivate adesea în ghiveci.

Tăierea pentru o înflorire constantă

Spirea japoneză înflorește pe tulpini formate în același sezon, grupa de tăiere 6 conform RHS, ceea ce înseamnă că tăierea se face la sfârșitul iernii sau începutul primăverii, înainte de pornirea în vegetație, nu după înflorire, așa cum se procedează la spireele care înfloresc primăvara, precum S. vanhouttei, care înflorește pe lemnul din anul trecut. Taie drastic tulpinile din anul precedent, până la un schelet jos sau la unul-doi muguri de pe lemnul mai vechi, înainte ca mugurii să se umfle. Tăiată astfel în fiecare an, planta rămâne compactă și bogată în flori timp de un deceniu sau mai mult; sari peste tăiere câteva sezoane și arbustul devine golaș la bază, cu flori doar în vârful tulpinilor. Îndepărtarea florilor ofilite pe parcursul verii poate declanșa un al doilea val, mai discret, de înflorire.

Înmulțire

Modul simplu de a înmulți soiurile cu nume, păstrându-le fidelitatea, este prin butași semilignificați, recoltați la mijlocul sau spre sfârșitul verii: 10 până la 15 cm de tulpină fermă, fără flori, curățată de frunzele de la bază și înrădăcinată într-un amestec de înmulțire bine drenat. Specia crește ușor și din sămânță, motiv exact pentru care se auto-seamănă atât de liber în grădini și pe terenuri deranjate (vezi mai jos), deci sămânța nu este metoda de ales atunci când culoarea florii sau frunzișul unui soi trebuie să rămână fidele originalului.

Dăunători, boli și greșeli frecvente

Spirea japoneză este cu adevărat puțin pretențioasă: RHS o consideră în general lipsită de dăunători și boli, cu excepția unui făinare ocazional în condiții umede și aglomerate, iar sursele universitare de consultanță agricolă notează păduchele de spirea drept principalul dăunător, care răsucește și deformează vârfurile frunzelor noi fără să provoace pagube durabile. Cele două greșeli care chiar desfigurează sau scurtează viața plantei sunt tăierea la momentul nepotrivit, adică îndepărtarea mugurilor florali din anul curent printr-o tăiere vara în loc de sfârșitul iernii, și plantarea în sol care rămâne umed pe timpul iernii, ceea ce duce la probleme la rădăcină pe care arbustul nu le mai poate depăși. Căprioarele o ocolesc, de obicei, un avantaj real în grădinile unde ele reprezintă o problemă.

Riscul de invazivitate și alternative mai bune

Trăsătura care face spirea japoneză ușor de cultivat este și cel mai mare neajuns al ei. Penn State Extension documentează faptul că se răspândește prin semințe minuscule, abundente și fertile, cu puieți care apar lângă plantele-mamă și de-a lungul drumurilor, unde concurează vegetația nativă. Soiuri cultivate de multă vreme, precum 'Anthony Waterer' și 'Little Princess', au contribuit semnificativ la această răspândire în unele zone din estul Statelor Unite. Dacă acest lucru te îngrijorează în regiunea ta, alege un soi etichetat explicit ca steril sau fără semințe, îndepărtează florile ofilite înainte să formeze semințe, sau plantează o alternativă nativă, precum physocarpus (Physocarpus opulifolius), care oferă un port rotunjit similar și ciorchini plați de flori albe, fără problema semănării.