Zamia pumila

O Zamia pumila (cunoscută în engleză drept coontie) într-un ghiveci de pepinieră arată neimpresionant: o rozetă joasă de foliole rigide, lucioase, ca niște pene, care ies direct din sol, fără trunchi vizibil. Absența trunchiului este normală, nu un semn de plantă bolnavă. Zamia pumila este un cicad, o linie străveche de plante cu semințe, mai veche decât plantele cu flori, iar tulpina ei scurtă și groasă, numită caudex, stă aproape în întregime sub pământ. Tot ce ține de cultivarea ei decurge din acest fapt: stochează apă și amidon în caudex, scoate frunze noi în valuri rare, toate deodată, și trece cu vederea seceta, solul nisipos sărac și perioadele lungi de neglijență care ar ucide o ferigă sau un palmier adevărat.

Un cicad, nu o ferigă și nici un palmier

Frunzele compuse, penate, invită la comparația cu o ferigă, iar numele populare englezești, „Florida arrowroot” și „coontie palm”, invită la comparația cu un palmier, dar clasificarea acceptată de GBIF plasează specia în familia Zamiaceae, ordinul Cycadales, clasa Cycadopsida: o linie de gimnosperme care se înmulțesc prin conuri, nu prin flori sau spori. Conurile mascule și femele cresc pe plante separate, o dispunere numită dioică, iar un con femel polenizat produce semințe roșu-portocalii, strălucitoare, cu un înveliș cărnos. Niciunul dintre aceste mecanisme de reproducere nu are legătură cu feriga, care se răspândește prin spori, sau cu palmierii adevărați, care sunt monocotiledonate cu flori, dintr-o familie neînrudită.

Coontie sau Zamia integrifolia: o încâlceală de denumiri

Taxonomia acestei specii este disputată de multă vreme. GBIF Backbone, referința acceptată pe care o urmează acest ghid pentru numele Zamia pumila, include mai multe denumiri istorice din Florida, printre care Zamia allison-armourii și Zamia debilis, într-o singură specie definită larg. Plants of the World Online de la Kew adoptă abordarea opusă: restrânge Zamia pumila, în sens strict, la Antilele Mari (Cuba, Hispaniola, Jamaica și Puerto Rico) și tratează planta nativă din sud-estul statului Georgia, Florida, Bahamas, Cuba și Insulele Cayman drept o specie separată, Zamia integrifolia. În practică, aproape toate plantele „coontie” vândute în pepinierele din Florida și plantate de-a lungul drumurilor din Florida sunt ceea ce Kew numește Zamia integrifolia, deși referințele USDA mai vechi și o mare parte a comerțului încă etichetează aceeași plantă drept Zamia pumila. Cele două se cultivă identic, așa că disputa schimbă numele latinesc de pe etichetă, nu modul în care este îngrijită planta.

Nativă din Florida și singura gazdă a unui fluture pe cale de dispariție

Indiferent de nume, aceasta este singura cicadă nativă din Florida, un arbust jos de subarboret, specific pădurilor de pini pe stâncă, tufișurilor și pădurilor de coastă, din nordul statului până în Florida Keys, la sud. Este de asemenea singura plantă-gazdă pentru larvele fluturelui atala (Eumaeus atala), considerat dispărut în Florida între 1937 și 1959, după ce planta a fost adunată din sălbăticie pentru producția de amidon și, mai târziu, pentru amenajări peisagistice. Omizile de atala mănâncă frunzișul plantei și acumulează în corp toxina proprie a plantei, cicazina, motiv pentru care fluturii adulți au culori de avertizare și pentru care recuperarea lentă a speciei atala a urmat îndeaproape revenirea plantei în grădinile din sudul Floridei. O plantă care găzduiește un ciorchine de omizi roșu cu negru, strălucitoare, care despoaie câteva frunze, nu este o problemă de dăunători: planta își revine, iar îndepărtarea omizilor înseamnă îndepărtarea fluturelui.

Lumina: de la soare direct la umbră deasă

Puține plante de peisagistică tolerează un interval de lumină atât de larg. Zamia pumila crește cel mai repede și își păstrează rozeta cea mai compactă și dreaptă la soare direct, dar se descurcă aproape la fel de bine sub coroana unui stejar sau a unui pin, în umbră destul de deasă, apropiată de subarboretul de pădure de pini pe stâncă în care a evoluat. În interior, asta se traduce printr-o flexibilitate reală: funcționează atât o fereastră luminoasă orientată spre est sau vest, cât și un loc la câțiva pași distanță de o fereastră spre sud, care primește doar lumină filtrată. Diferența vizibilă dintre o plantă crescută la soare și una la umbră ține de spațierea și culoarea foliolelor, nu de supraviețuire; plantele crescute la umbră au foliole ușor mai închise la culoare, mai rărite, pe frunze mai lungi, întinse după lumină.

Udarea, solul și toleranța la secetă

Caudexul este un rezervor de apă și amidon, construit pentru solurile nisipoase, cu drenaj rapid și sărace în nutrienți din tufișurile Floridei, iar planta este cu adevărat tolerantă la secetă odată stabilită. Crește în nisip în sălbăticie și are nevoie de același lucru într-un ghiveci: un amestec pentru cactuși sau palmieri, sau un substrat obișnuit amestecat generos cu nisip grosier sau perlit, într-un recipient care nu stă niciodată în apă stagnantă. Lasă primii câțiva centimetri de sol să se usuce înainte de a uda din nou și udă mai puțin iarna, când creșterea se oprește, decât în timpul unui val de creștere din sezonul cald. Udarea excesivă într-un amestec cu drenaj lent este un mod mult mai frecvent de a pierde planta decât udarea insuficientă.

Ritmul de creștere și caudexul

Răbdarea nu este opțională la această specie. Referințele de extensie agricolă îi clasifică creșterea drept lentă și întreținerea drept redusă, iar planta poate rămâne la aceeași dimensiune o vreme, apoi scoate dintr-odată un cerc întreg de foliole noi, în câteva săptămâni, înainte să se oprească din nou. Caudexul se îngroașă treptat la nivelul solului sau sub el, în loc să se ridice într-un trunchi vizibil, așa cum se întâmplă la alți cicazi, așa că până și un exemplar matur arată ca o tufă joasă și deasă, nu ca un copăcel. Rezistă tentației de a fertiliza abundent ca să grăbești lucrurile; un îngrășământ ușor, echilibrat, în timpul unui val activ de creștere este suficient, iar o fertilizare abundentă nu scurtează pauzele lungi dintre valuri.

Înmulțirea: sămânță versus lăstari laterali

Planta se înmulțește în două moduri, iar acestea se comportă diferit. Sămânța necesită un con femel polenizat, semințe curățate de sarcotesta cărnoasă, portocalie, înainte de semănat, pentru că această pulpă atrage mucegaiul și încetinește germinarea, apoi o așteptare lungă, fără grabă, pentru că sămânța de cicad germinează lent și oarecum neuniform. Lăstarii laterali, numiți uneori „pups”, sunt tufe mici, cu rădăcini proprii, pe care multe plante mature le scot de la baza caudexului; separarea unui lăstar bine înrădăcinat printr-o tăietură curată și plantarea lui separată este o cale mai rapidă și mai sigură spre o plantă nouă decât sămânța, pentru că sare peste blocajul germinării și pornește de la o tufă deja stabilită.

Dăunători: păduchii țestoși

Păduchii țestoși sunt principala problemă recurentă la această specie, iar unul dintre ei merită cunoscut pe nume. Păduchele țestos al cicazilor (Aulacaspis yasumatsui), descoperit prima dată în zona Miami în 1996, s-a răspândit rapid în Florida pentru că a ajuns fără niciunul dintre prădătorii săi naturali și poate ucide chiar și cicazi mari, bine stabiliți, atunci când o infestare pe partea inferioară a foliolelor trece neobservată. Ghidurile de extensie agricolă recomandă ulei horticol la primul semn al micilor scuturi albe, ceroase, ale păduchilor, pentru că populațiile depistate din timp sunt mult mai ușor de stăpânit decât o infestare care a acoperit deja frunzișul. Păduchii țestoși obișnuiți și țânțarii de făină (mealybugs) apar și ei pe plantă, dar sunt considerabil mai puțin distructivi.

Toxicitate și siguranța animalelor de companie

ASPCA listează această specie, sub numele „Coontie Palm” și numele științific Zamia pumila, drept toxică pentru pisici, câini și cai, cicazina fiind principiul toxic principal, alături de BMAA și o neurotoxină neidentificată implicată în intoxicații la bovine. Chiar și una sau două semințe pot fi fatale, iar semnele de ingestie includ vărsături care pot conține sânge, scaun închis la culoare sau cu sânge, icter, sete crescută, echimoze și insuficiență hepatică. Semințele conțin doza cea mai concentrată, dar listarea ASPCA acoperă întreaga plantă, așa că o plantă aflată la îndemâna unui câine sau a unei pisici curioase, sau plantată acolo unde se adună semințele căzute, merită aceeași prudență ca orice alt cicad din gospodărie.