Alun comun

Corylus avellana este alunul comun al gardurilor vii europene, arbustul din spatele amenților galbeni care atârnă din lemnul golaș în ianuarie și al alunelor care se coc în cojile lor frunzoase până la începutul toamnei. Crește ca mai multe tulpini dintr-o singură bază, nu ca un trunchi unic, ajunge la 4-8 m înălțime și extindere conform RHS, și cere foarte puțin odată instalat: sol obișnuit, bine drenat, o poziție ferită de cel mai aspru ger și un al doilea alun, genetic diferit, în apropiere, deoarece o plantă singură se autopolenizează doar sporadic și rareori face o recoltă notabilă de alune.

De unde vine alunul și ce cultivi de fapt

GBIF Backbone Taxonomy acceptă Corylus avellana L. drept numele corect, plasându-l în familia mesteacănului, Betulaceae, în ordinul Fagales. Plants of the World Online, de la Kew, indică drept arie nativă Europa până în Caucaz, iar în această arie crește sălbatic pe marginile pădurilor, în garduri vii și pe versanți împăduriți, cu mult înainte ca cineva să-l fi plantat pentru alune. Specia acoperă o gamă largă de forme: alunul simplu de gard viu, cultivat pentru lemn și faună sălbatică, soiuri numite de alune selecționate pentru mărimea și aroma fructelor, forme cu frunze purpurii precum 'Fuscorubra', și alunul spiralat, Corylus avellana 'Contorta', ale cărui tulpini răsucite i-au adus premiul RHS Award of Garden Merit și o urmărire în rândul aranjatorilor florali, mai degrabă decât al cultivatorilor de alune. Toate au aceleași nevoi de bază, descrise mai jos.

Amplasament, sol și lumină

RHS recomandă sol ușor, nisipos, bine drenat, cu pH 6,5-7,5, la soare direct sau umbră ușoară, ferit de vântul cel mai puternic și în afara zonelor joase unde stagnează aerul rece în nopțile senine. Creta, solul lutos și nisipul îi convin toate, iar el tolerează solul alcalin mai bine decât majoritatea arbuștilor fructiferi, motiv pentru care apare atât de des pe coline calcaroase. Rezistă tentației de a îmbogăți prea mult solul: RHS avertizează explicit că un teren prea fertil împinge planta spre creștere frunzoasă, în detrimentul florilor și alunelor, așa că renunță la compostul bogat și la fertilizarea abundentă pe care alți arbuști fructiferi le apreciază.

Plantare și primii ani

Plantează un alun cu rădăcina liberă între noiembrie și martie, cât timp e în repaus, tasându-l ușor la aceeași adâncime la care a crescut în rândul de pepinieră și mulcind în jur, nu lipit de bază, pentru a păstra umezeala. O aplicare anuală de îngrășământ echilibrat, la circa 70 g pe metru pătrat, la sfârșitul iernii, este suficientă; mai mult decât atât lucrează împotriva ta. Udă în perioadele secetoase în primele două veri, cât timp rădăcinile se extind, apoi dă-te la o parte și lasă ploaia să facă treaba, pe majoritatea solurilor. Cu un soi partener alături, un alun netăiat poate da o primă recoltă ușoară în trei-patru ani, deși un exemplar dirijat ca tufă cu centrul deschis, descris mai jos, rodește mai constant decât unul lăsat pe forma lui naturală.

Amenți și polenizare: de ce un singur alun rodește adesea slab

Alunul poartă ambele sexe pe aceeași plantă, dar le ține separate: amenți masculi lungi, galbeni, care eliberează polen purtat de vânt, și flori feminine minuscule, nu mai mult decât un mugure cu smoc roșu, purtate separat pe aceleași ramuri golașe. Înflorirea durează din ianuarie până în martie, pe parcursul a patru-șase săptămâni, dar florile masculine și feminine ale aceleiași plante rareori se deschid în același ritm, așa că autopolenizarea este cel mult sporadică. Recomandarea RHS este directă în acest punct: plantează cel puțin două soiuri diferite pentru o rodire bună. Fiecare ament eliberează peste un milion de granule de polen, potrivit cercetării de polenizare a Oregon State University Extension, așa că sursa problemei nu este niciodată cantitatea, ci sincronizarea, motiv pentru care cultivatorii plantează împreună un soi timpuriu, unul de sezon mijlociu și unul târziu.

Tăierea: de la o tulpină tânără la brutting-ul de vară

Un alun proaspăt plantat se scurtează la circa 45 cm după plantare, apoi în vara următoare se îndepărtează lăstarii cei mai de jos și se scurtează cu circa o treime lateralele rămase, construind treptat o tufă deschisă, în formă de cupă, pe 8-10 tulpini principale verticale, conform indicațiilor RHS. Odată stabilită această structură, cultivatorii folosesc o tehnică numită brutting în fiecare august: rup, nu taie, cu mâna, lăstarii laterali mai lungi ai sezonului curent, astfel încât rămân agățați, pe jumătate frânți, pe tufă. Sună distructiv, dar deschide coroana la lumină și aer și declanșează formarea florilor feminine ale anului următor de-a lungul lăstarilor scurtați. O intervenție de iarnă scurtează apoi ramurile rupte la trei sau patru muguri și îndepărtează o parte din lemnul vechi sau înghesuit, păstrând tufa productivă, în loc să o lase să crească într-un ghem de creștere subțire.

Tăiere joasă și drajoni

Lăsat pentru structură mai degrabă decât pentru alune, alunul tolerează bine tăierile drastice de regenerare, iar gospodărirea tradițională a pădurii taie cioatele întregi la fiecare câțiva ani, retezând tulpinile aproape de sol iarna pentru a obține prăjini drepte folosite ca panouri, araci de mazăre și de fasole, în timp ce rădăcinile drajonează viguros din nou. Aceeași vigoare apare sub formă de drajoni oricând: lăstari noi care răsar din rădăcini, la mică distanță de tulpinile principale. Lăsați în pace, îngroașă baza într-un tufiș cu mai multe tulpini, exact ce își dorește un gard viu sau o pădure de tăiere joasă; într-o bordură, smulge sau taie drajonii nedoriți chiar la punctul lor de origine, pe măsură ce apar, și reține că un drajon cu rădăcină, ridicat cu puțină rădăcină atașată, este el însuși cea mai simplă metodă de a înmulți o plantă nouă, alături de sămânță și marcotaj.

Acarianul mugurilor, gărgărița alunelor și veverițele

Urmărește mugurii de iarnă pentru cei vizibil mai rotunzi și mai umflați decât vecinii lor: acea umflătură este de obicei lucrul unui acarian gal care trăiește în interior, pe care RHS îl listează printre dăunătorii pe care alunul îi poartă frecvent, alături de omizi, afide și viespi de frunze, și care slăbește lăstarii și amenții care apar dintr-un mugure infestat. O problemă diferită apare chiar în alune, la sfârșitul verii: o gaură mică, rotundă, sau o larvă palidă în interior, larva gărgăriței alunelor, care își depune oul în aluna tânără mai devreme în sezon; singura contramăsură reală a RHS este lucrarea solului de sub tufă iarna, pentru a expune și distruge larvele care iernează. Veverițele sunt de obicei hoțul mai vizibil, jupuind o recoltă încă verde, cu mult înainte să se coacă în mod natural, iar acolo unde reprezintă o problemă persistentă, RHS sugerează recoltarea puțin mai devreme, în loc să pierzi întreaga recoltă. Făinarea poate albi frunzele mari pe o tufă uscată și înghesuită; o circulație mai bună a aerului, obținută prin tăierea de mai sus, face mai mult împotriva ei decât orice stropit.

Recoltarea alunelor

Alunele sunt gata odată ce cojile frunzoase încep să se îngălbenească, de obicei la sfârșitul lui septembrie în Marea Britanie, conform calendarului RHS; culege cu mâna pe măsură ce cojile se desprind, în loc să aștepți ca fiecare alună să cadă singură. Întinde recolta în straturi subțiri, într-un loc uscat și aerisit, întorcând-o la o zi sau două, până când cojile zornăie liber, iar miezul s-a întărit; alunele depozitate umede mucegăiesc rapid, în timp ce cele bine uscate se păstrează luni întregi într-un recipient răcoros, uscat, ferit de rozătoare. Un alun crescut pentru fructe, nu pentru lemn sau pentru silueta lui de iarnă, își merită astfel locul zeci de ani, odată ce structura din acele tăieri de formare timpurii este stabilită.