Fag european

Un gard viu de fag care încă poartă în februarie o fustă de frunze arămii, foșnitoare, nu este un semn că nu-și leapădă frunzele, ci exact ceea ce face Fagus sylvatica: la fel ca ruda sa, carpenul, fagul comun este marcescent, păstrând multe dintre frunzele moarte prinse pe crenguțe din toamnă până când noua creștere le împinge, în sfârșit, jos, primăvara. Această singură trăsătură, alături de toleranța copacului la solurile de cretă și refuzul lui total de a prospera pe argilă grea, îmbibată cu apă, explică atât motivul pentru care fagul a fost gardul viu formal implicit în Europa joasă timp de secole, cât și motivul pentru care suferă în grădinile unde carpenul ar fi alegerea mai sigură. Lăsat netuns, devine cu totul altceva: unul dintre cei mai mari copaci de pădure nativi din Europa, aruncând o umbră atât de deasă încât aproape nimic nu crește pe solul de dedesubt.

Origine și clasificare

Fagus sylvatica aparține familiei fagului, Fagaceae, din ordinul Fagales, conform taxonomiei de bază GBIF. Plants of the World Online îi indică drept arie natală Europa, din Marea Britanie și Scandinavia spre sud până în Spania, Sicilia și Grecia, și spre est, prin Europa centrală, până în Ucraina și Turcia. În această arie este un copac de pădure de câmpie și de deal, pe teren bine drenat, cel mai abundent pe cretă și calcar, și a fost plantat ca gard viu, în parcuri și pe alei, mult dincolo de aceste limite native, de atât de mult timp încât astăzi pare nativ aproape peste tot în grădinile temperate.

De ce fagul eșuează pe argilă umedă și prosperă pe cretă

Extension Gardener Plant Toolbox al North Carolina State University este direct în privința singurei limitări reale a copacului: fagul este descris ca intolerant la soluri umede sau prost drenate, și se comportă slab oriunde solul rămâne compactat sau îmbibat cu apă, chiar și pentru scurt timp. Pe cretă, sol lutos bine drenat, nisip sau sol stâncos superficial, acid până la alcalin, este netulburat și crește ca unul dintre cei mai fiabili copaci solitari sau de gard viu disponibili. Acesta este profilul opus carpenului comun, Carpinus betulus, care tolerează argila grea și un teren ocazional umed pe care fagul nu îl poate suporta deloc; oricine plantează un gard viu de delimitare pe un teren care bălteste după ploaie obține un rezultat mult mai indulgent cu carpenul, în timp ce fagul este alegerea mai bună pe cretă, taluzuri uscate și orice grădină bine drenată, unde scoarța lui fină, gri-argintie, și ecranul de iarnă mai dens merită grija suplimentară față de sol.

Uriașul de pădure și umbra lui deasă

Netuns, Fagus sylvatica crește într-un copac foios mare, atingând aproximativ 15-18 metri înălțime și 11-15 metri lățime în cultivare tipică, cu o coroană deasă, ovală spre rotunjită, purtată pe o scoarță netedă, gri-cositor, care rămâne neîntreruptă de plăcile sau fisurile care apar la stejar sau frasin. Acea coroană este esențială: coronamentul fagului se închide atât de complet încât puțină lumină ajunge pe solul pădurii, iar un arboret matur sau un exemplar solitar are de obicei solul aproape gol dedesubt, acoperit cel mult cu propriul litieră de frunze și câteva plante efemere de primăvară care termină înflorirea înainte ca coronamentul să se umple complet. Creșterea este clasificată drept lentă, motiv pentru care o alee veche de fagi sau un arboret matur pare un peisaj permanent, netulburat de grabă, nu ceva plantat recent.

'Purpurea' și 'Pendula': formele aramii și plângătoare

Grupul Atropurpurea, vândut ca 'Purpurea' sau fag roșu, se deschide purpuriu primăvara, se înmoaie spre verde pe parcursul verii, apoi devine aramiu spre galben toamna, pe un copac pe care instrumentul de extensie al North Carolina State îl listează la 18-24 metri înălțime și 12-17 metri lățime, cu aceeași reținere a frunzelor de iarnă ca specia. 'Pendula', fagul plângător, păstrează un trunchi central drept, cu ramuri principale care se întind orizontal înainte de a se apleca brusc spre pământ, atingând aproximativ 11-15 metri înălțime și 6-12 metri lățime; copacii tineri au de obicei nevoie de un tutore pentru a menține axul vertical, pentru că, lăsat singur, obiceiul plângător se extinde mai mult în lățime decât în înălțime. Ambele cultivaruri împărtășesc aversiunea speciei față de solul umed, prost drenat, și rata ei lentă de creștere.

Plantarea și tunderea unui gard viu de fag

Plantează puieți cu rădăcină liberă în sezonul de repaus, din toamnă până la sfârșitul iernii, cât timp solul este lucrabil, la o distanță de 45-60 cm între ei, într-un singur rând, sau eșalonați pe două rânduri pentru un ecran care se umple mai repede. O singură tundere în august, odată ce creșterea sezonului s-a lignificat, este ceea ce fixează gardul viu aramiu, care păstrează frunzele, pentru care este cultivat fagul; tunde mai devreme în sezon și gardul viu își pierde frunzele complet, ca o plantă foioasă obișnuită, în loc să le păstreze peste iarnă. Evită tăierile severe în lemnul vechi în cele mai reci săptămâni ale iernii, când gerul poate deteriora tăieturile expuse, și nu planta niciodată pe un teren care rămâne umed după ploaie, indiferent cât de potrivit este restul locului pentru fag.

Boala scoarței fagului și stresul de secetă în verile fierbinți

Boala scoarței fagului este o problemă cu două componente: o insectă de tip cochenilă colonizează scoarța și deschide calea unei ciuperci de cancer care poate ineli și ucide ramuri slăbite sau chiar copaci întregi, în timp. RHS o listează printre problemele ocazionale ale copacului, alături de ciupercile în consolă și făinare, iar fagul european este, în general, mai puțin sever afectat de acest complex de boală decât fagul american, pe care l-a devastat după ce a ajuns în America de Nord, deși nu este imun. Cealaltă vulnerabilitate reală este căldura: un fag care face față unei perioade obișnuite de secetă odată stabilit poate totuși suferi arsuri ale frunzelor, colorare timpurie de toamnă și uscarea ramurilor într-o vară fierbinte și uscată, iar veri fierbinți apropiate una de alta produc mai multe pagube cumulate decât una singură, pentru că fagului îi rămâne mai puțină rezervă pentru a-și reveni înainte de următorul stres.

Jirul de fag și anii de rodire abundentă

Cupele mici, țepoase, care se deschid toamna, adăpostesc fiecare o pereche de jiruri triunghiulare, comestibile pentru oameni în cantități mici și o sursă importantă de hrană pentru fauna sălbatică unde cresc copaci maturi. Un fag rareori produce o recoltă însemnată înainte de aproximativ 30 de ani, iar chiar și copacii maturi nu rodesc abundent, adică nu fructifică masiv, în fiecare an: producția de flori și semințe este de obicei abundentă doar în anii care urmează unei veri fierbinți, însorite și uscate, și rareori doi ani la rând. Fagus sylvatica nu apare pe listele ASPCA de plante toxice sau netoxice pentru pisici, câini sau cai, așa că nu se poate face nicio afirmație despre siguranța pentru animale, în niciun sens, din această sursă.