Stejar pedunculat

O ghindă care încape într-un buzunar de haină și un copac care într-o zi umbrește un câmp mic sunt aceeași specie, iar acel salt de scară îi prinde nepregătiți pe mai mulți oameni decât orice dăunător sau boală vreodată, la Quercus robur. GBIF Backbone Taxonomy acceptă numele Quercus robur L. pentru ceea ce se numește de obicei stejar pedunculat, un copac care germinează ușor dintr-o ghindă proaspătă de toamnă, tolerează aproape orice sol listat de RHS, cretă, argilă, lut sau nisip, de la acid la alcalin, și ajunge în final să aibă nevoie de o amprentă la sol de peste opt metri lățime și peste doisprezece metri înălțime. E un copac cu adevărat ușor de pornit și unul cu adevărat greu de amplasat corect, motiv pentru care deciziile care contează se iau înainte ca ghindă să atingă vreodată solul.

Origine și clasificare

Quercus robur aparține familiei fagului, Fagaceae, din ordinul Fagales, potrivit GBIF Backbone Taxonomy. Plants of the World Online dă aria lui natală ca fiind Europa până în Iran, întinzându-se din Regatul Unit și Irlanda peste continent, până în Caucaz, cu subspecii recunoscute care extind acea arie în Balcani, Crimeea și nord-vestul Iranului. GBIF listează stejar pedunculat alături de stejar englezesc și stejar european ca nume vernaculare acceptate, iar partea de 'pedunculat' e un ajutor real de identificare: această specie își poartă ghindele pe codițe lungi, spre deosebire de ruda apropiată, gorunul (Quercus petraea), ale cărui ghinde stau aproape fără codiță, lipite de rămurică.

Cum crești un stejar din ghindă

Ghindele își pierd viabilitatea odată ce se usucă, așa că RHS recomandă semănarea imediat ce sămânța e coaptă, direct într-un ghiveci sau într-un răsadnier rece, nu depozitarea peste iarnă. Împinge fiecare ghindă pe o parte, la vreo doi-trei centimetri în compost afânat, cu drenaj liber, ține-o umedă, dar niciodată mocirloasă, și așteaptă un lăstar în câteva săptămâni până la câteva luni; o cușcă din plasă de sârmă peste ghiveci merită efortul, pentru că veverițele și gaițele răspund de majoritatea ghindelor care nu ajung niciodată puiet. Creșterea din primul an merge mai ales în rădăcină, așa că un stejar tânăr pare adesea că nu face nimic deasupra solului cât timp se instalează dedesubt; răbdarea de aici plătește mai târziu.

Spațiul de care are nevoie de fapt un stejar matur

RHS evaluează înălțimea finală a acestei specii la peste 12 metri, notând un potențial de 20 până la 40 de metri, iar lățimea finală ca fiind peste 8 metri; NC State Extension dă o mărime tipică în cultură de 12 până la 21 de metri înălțime și cam tot atât în lățime, atinsă în 20 până la 50 de ani, cu o rată de creștere medie. Oricare dintre cele două cifre exclude majoritatea loturilor suburbane ca locuință permanentă pentru un exemplar de mărime completă: coroana are nevoie de loc pentru a evita clădirile și liniile electrice, iar sistemul radicular se întinde mult dincolo de linia de picurare, suficient de aproape de o casă încât să afecteze fundațiile și canalizările pe argilă contractilă, în timp. Oricine plantează o ghindă cu o anumită grădină în minte ar trebui să măsoare acea grădină față de copacul care va deveni peste cincizeci de ani, nu față de puietul care este acum.

Plantarea și instalarea puieților cu rădăcină liberă

Puieții cu rădăcină liberă se plantează în sezonul de repaus, din toamnă până la sfârșitul iernii, cât timp solul e lucrabil, cu materie organică încorporată în pământul de umplutură și solul îndesat ușor în jurul rădăcinilor, nu compactat tare. Udă bine la plantare și în perioadele secetoase din primii doi-trei ani, cât sistemul radicular se instalează, pentru că aceasta e perioada în care un stejar e cel mai puțin tolerant la secetă; NC State evaluează copacul instalat ca fiind bun la rezistența la secetă, dar un puiet din primul sezon nu are încă nimic din acea reziliență. Un țăruș solid, cu o legătură moale, prins jos pe trunchi, ca să lase vârful să se miște în vânt, ancorează rădăcinile fără să oprească flexarea trunchiului care construiește lemn rezistent; scoate-l odată ce copacul nu mai clatină la bază, de obicei în câteva sezoane de vegetație.

'Fastigiata' pentru grădini și străzi mai mici

Specia obișnuită nu e un copac pentru grădină mică, dar formele erecte, denumite, vândute ca Quercus robur f. fastigiata sau sub grupul Fastigiata, păstrează același frunziș lobat și aceleași ghinde, dar pe o coroană îngustă, columnară, în loc de una largă, întinsă. RHS listează soiul popular 'Koster' ca ajungând la aproximativ 20 de metri înălțime, dar doar aproximativ 3 metri lățime la maturitate, tot un copac substanțial, dar unul care se potrivește pe o linie de graniță sau pe marginea unei străzi, unde un exemplar întins din specia tipică nu ar încăpea niciodată. Pentru că portul fastigiat nu se reproduce fiabil din ghindă, pepinierele mențin forme denumite precum 'Koster' ca stoc clonal, altoit, în loc să le crească din sămânță, așa că cumpărarea unui soi denumit e singura modalitate de a garanta forma îngustă, în loc de un stejar cu coroană largă peste zece ani.

Molia procesionară a stejarului și făina albă

Omizile moliei procesionare a stejarului se hrănesc aproape exclusiv cu stejar și sunt de nerecunoscut odată văzute: omizi întunecate, păroase, de 20 până la 25 mm lungime, care se deplasează cap-la-coadă în procesiuni și se adăpostesc în cuiburi de mătase albă, pe trunchi și ramuri, din primăvara târzie. RHS este explicit că proprietarii de case nu ar trebui să atingă omizile sau cuiburile lor, pentru că perii lor fini provoacă iritații ale pielii și pot declanșa iritații respiratorii la oameni și animale de companie; răspunsul recomandat e să raportezi o observație prin TreeAlert și să lași îndepărtarea pe seama unui contractor autorizat. Făina albă e o problemă mult mai obișnuită: atât RHS, cât și NC State listează Quercus robur ca fiind susceptibil, apărând ca un strat fin, alb, pe frunzele și lăstarii tineri, în verile umede. Desfigurează frunzișul și poate opri din creștere lăstarii tineri, dar rareori amenință supraviețuirea unui stejar deja instalat așa cum o pot face un focar de molie procesionară sau declinul acut.

Gale și declinul acut al stejarului

Stejarii găzduiesc mai multe viespi-de-gale cinipide decât orice alt copac britanic, peste 70 de specii, potrivit RHS, iar rezultatele, galele knopper care transformă ghindele în bulgări lemnoși, striați, galele-mere spongioase pe rămurele, galele-marmură tari și micile gale-disc de sub frunze, arată alarmant, dar cauzează puțină sau nicio pagubă durabilă copacului. Declinul acut al stejarului e cu totul altă poveste: RHS descrie fluid întunecat care se scurge din crăpături de 5 până la 10 cm lungime în scoarță, apărând în pete de la nivelul solului până în coroană, un simptom legat de agenți patogeni bacterieni și de gândacul nativ Agrilus biguttatus, iar un copac care îl arată poate muri în patru până la cinci ani. Distincția practică pentru cineva care îngrijește un stejar e că galele sunt cosmetice și pot fi ignorate, în timp ce leziunile active, care sângerează pe trunchi, merită raportate unui profesionist, nu tăiate.

Toxicitate și valoare pentru fauna sălbatică

Listarea ASPCA de plante toxice și netoxice pentru stejar numește specific caii, cu galotaninul ca principiu toxic și dureri abdominale, constipație urmată de diaree, depresie și icter printre semnele clinice; ghindele pot și obstrucționa fizic tubul digestiv. Aceeași listare ASPCA nu include pisicile sau câinii, așa că stejarul pedunculat nu are toxicitate confirmată pentru niciunul dintre ele, deși un câine care se îndoapă cu ghinde căzute poate tot să facă o tulburare de stomac din cauza taninurilor, indiferent ce spune lista de otrăvuri. Ce oferă copacul în schimb depășește cu mult această precauție: RHS consideră stejarii ca acesta o sursă importantă de hrană și adăpost pentru o gamă largă de păsări, mamifere mici și insecte, de la viespile-de-gale care trăiesc în galele lui, până la ghindele care hrănesc gaițele și veverițele în fiecare toamnă, făcând dintr-un singur exemplar matur unul dintre copacii cu cea mai mare valoare pentru fauna sălbatică pe care o poate găzdui o grădină.