Sunătoare

Hypericum perforatum, numit în mod obișnuit sunătoare sau buruiana Klamath, este ușor de recunoscut odată ce știi ce să cauți: ține o frunză în lumină și o vei vedea punctată cu mici puncte translucide, iar strivind între degete o floare deschisă sau un mugur rămâne o pată roșu-purpurie pe piele. Este o perenă răspândită prin rizomi, specifică pajiștilor, marginilor de drum și terenurilor deranjate, originară din Europa până în China și nord-vestul Africii, și de atunci s-a naturalizat atât de larg în America de Nord și Australia încât în multe locuri este reglementată ca buruiană dăunătoare, nu binevenită ca floare de câmp. Specia sălbatică nu este arbustul compact de gard viu vândut în centrele de grădinărit sub numele Hypericum 'Hidcote'; acela este cu totul altă plantă, neinvazivă. Ce faci cu o tufă de sunătoare, o lași să înflorească pentru albine sau o smulgi înainte să semene, depinde de care dintre cele două identități ai de fapt în fața ta.

Origine, habitat și modul de răspândire

Plants of the World Online dă ca areal nativ al Hypericum perforatum zona din Europa până în China și NV Africii, unde crește ca o perenă a terenurilor deschise, deranjate și înierbate. Se răspândește pe două căi simultan: o singură plantă produce zeci de mii de semințe minuscule pe an, care rămân viabile în sol până la un deceniu, iar tufele deja stabilite trimit și rizomi superficiali, ramificați, care scot lăstari noi de-a lungul lor, potrivit North Carolina State University Extension. Această combinație, semințe pentru colonizare pe distanțe lungi și rizomi pentru umplerea locală, explică de ce o petică ce arată ca un mănunchi de tulpini primăvara poate acoperi câțiva metri pătrați până la sfârșitul verii, și de ce smulgerea părții aeriene fără scoaterea tulpinii de la rădăcină rareori scapă de ea definitiv.

Frunze perforate și flori care pătează ca sângele

Numele speciei vine chiar de la acele puncte translucide de pe frunze: ținute în lumină, frunzele mici, sesile, oblonge par străpunse de înțepături de ac, deși petele sunt glande, nu găuri. Florile galben-aprins, cu cinci petale, dispuse în ciorchini plați din mai până în august, adaugă un al doilea semn de recunoaștere: petalele și mugurii poartă puncte negre minuscule de-a lungul marginilor, iar strivirea lor eliberează hipericină, un pigment roșu care pătează la fel de bine degetele și hârtia. Albinele fac cea mai mare parte a polenizării, atrase de polenul portocaliu dens, deși florile nu oferă nectar; albinele melifere și câteva specii de bondari sunt cei mai frecvenți vizitatori, iar sirfidele completează traficul într-o zi însorită.

O buruiană declarată: Klamath weed în vestul SUA și în Australia

În afara arealului nativ, aceeași strategie bazată pe rizomi și semințe care îi permite să umple o pajiște a transformat Hypericum perforatum, numită acolo Klamath weed sau goatweed, într-un dăunător reglementat. Este listată ca buruiană dăunătoare în Codul Agricol și Alimentar al Californiei, iar lista de buruieni a comitatului Douglas din Oregon o include ca specie de clasa B, alături de includeri similare în alte câteva state din vest; la începutul anilor 1940 se răspândise deja pe aproximativ două milioane de acri de pășuni și terenuri sălbatice din California. A ajuns în Australia ca plantă de grădină în jurul anului 1880 și s-a stabilit și acolo ca buruiană gravă de pășune și pădure, fiind interzisă în state precum Victoria și Australia de Vest. În ambele locuri, atractivitatea pentru animalele de pășunat face parte din problemă: vitele și oile o consumă atunci când hrana mai bună este rară, de aici venind și a doua ei reputație, de pericol pentru animalele de fermă.

Gândacul care a schimbat situația: combaterea biologică cu Chrysolina

Răspunsul Californiei a devenit unul dintre studiile de caz fondatoare ale combaterii biologice a buruienilor. Începând din 1946, două specii de gândac defoliator, Chrysolina quadrigemina și Chrysolina hyperici, au fost aduse prin intermediul Australiei, unde fuseseră deja introduse din Europa, și eliberate pe pășunile infestate, potrivit Programului IPM la nivel de stat al Universității California. Gândacii se hrănesc cu frunzișul atât ca larve, cât și ca adulți, iar până în 1957 acoperirea cu buruiana Klamath în California scăzuse cu peste 99 la sută, eliminând-o din multe locuri de altitudine joasă și scutind crescătorii de costurile pierderii pășunatului și ale animalelor otrăvite. Aceiași gândaci țin acum sub un atac ocazional și speciile ornamentale de Hypericum din grădinile irigate, un neajuns minor care este de fapt aceeași poveste de succes funcționând exact așa cum a fost gândită.

Fotosensibilizarea: un risc pentru animalele de pășunat

Hipericina care îți pătează degetele în roșu este și motivul pentru care Hypericum perforatum este recunoscută drept pericol pentru animalele de fermă, în special pentru cele cu blană deschisă sau nepigmentată care o consumă în cantitate. Odată ingerată, hipericina ajunge la piele prin circulație și reacționează cu lumina soarelui, producând fotosensibilizare, o vătămare asemănătoare arsurii solare, care apare ca dermatită cu bășici și ulcerații pe pielea expusă, slab pigmentată, și nu ca o intoxicație internă. Este unul dintre motivele standard pentru care planta este smulsă de la marginile pășunilor și din padocurile de cai, mai degrabă decât lăsată să înflorească, întrucât animalele care o pasc din belșug pot dezvolta semne odată expuse la soare puternic.

Toxică pentru pisici, câini și cai

Baza de date a ASPCA cu plante toxice și netoxice listează sunătoarea ca toxică pentru câini, pisici și cai, numind hipericina drept principiul toxic, iar fotosensibilizarea, dermatita ulcerativă și exudativă drept semnele clinice de urmărit. Asta face ca planta să merite eliminată de oriunde un câine, o pisică sau un cal la pășunat au acces regulat, mai ales animalele cu blană deschisă sau subțire, care se ard la soare mai ușor chiar și fără o plantă toxică implicată. North Carolina State University Extension îi clasează separat toxicitatea pentru om ca medie, provocând fotosensibilitate, dermatită și tulburări digestive dacă este manipulată sau consumată neglijent, așa că merită mănuși înainte de a smulge manual o tufă mare.

Un antidepresiv din plante, cu un avertisment despre interacțiuni medicamentoase

Aceeași plantă care este o buruiană reglementată pe o pășune este vândută, sub același nume comun, ca remediu din plante fără prescripție pentru stări de dispoziție scăzută, și este unul dintre cele mai folosite antidepresive din plante de pe piață. North Carolina State University Extension semnalează capcana practică: ingerarea sunătorii poate reduce eficacitatea medicamentelor eliberate pe bază de rețetă, deoarece interacționează cu modul în care organismul procesează o gamă largă de alte medicamente. Aceasta nu este un sfat medical, iar extractul vândut în magazine este un preparat standardizat, nu frunziș de grădină, dar oricine ia deja medicamente pe bază de rețetă ar trebui să discute cu un medic sau farmacist înainte de a adăuga orice produs cu sunătoare și nu ar trebui să trateze o plantă care crește sălbatic în curte ca pe un remediu de casă.

Arbust de grădină sau buruiană sălbatică: Hypericum perforatum versus Hypericum 'Hidcote'

Centrele de grădinărit vând o plantă complet diferită sub un nume înrudit: Hypericum 'Hidcote', un arbust stufos, semipersistent, obținut din Hypericum x hidcoteense, nu din specia sălbatică, cu Award of Garden Merit din partea RHS și un port cuminte, în tufă, care ajunge la circa 1,2 m și nu se răspândește prin rizomi. Înflorește mai târziu în sezon, din vară până toamna, pe tulpini lemnoase care își păstrează forma fără araci sau divizare, și este ales tocmai pentru că rămâne pe loc într-un strat mixt. Confuzia dintre cele două contează în practică: cineva care cumpără 'Hidcote' pentru un gard viu și cineva care găsește Hypericum perforatum răspândindu-se printr-o pajiște au de-a face cu plante care au în comun genul și aproape nimic altceva, de la portul de creștere la statutul legal.