Sunătoare arbustivă

Sunătoarea arbustivă își câștigă locul în două feluri: ca umplutură tolerantă la umbră pentru un colț uscat și dificil, unde puține alte plante înfloresc, și ca arbustul căutat de floreri atunci când vor tulpini cu fructe care trec de la verde la roșu-somon și aproape negru în câteva săptămâni. Este un arbust semi-persistent de pădure, rareori mai înalt de un metru, cu frunze ovale, dispuse în perechi, și flori mici, galbene, cu cinci petale, care se deschid pe tot parcursul verii. Ce faci mai departe cu ea depinde de forma pe care o ai: specia obișnuită se autosemânță cu entuziasm și este tratată drept buruiană din zonele deluroase ale Noii Zeelande până în părți din Australia și Chile, în timp ce soiurile cu frunze violete și fructe abundente vândute în pepiniere sunt de obicei selecționate să se comporte cuminte. Stabilește-i corect identitatea înainte să decizi cât de strict s-o gestionezi.

Specie obișnuită sau soi selecționat: 'Albury Purple' și seria Miracle

Specia pură are frunze pur verzi și un port lax, formând tufișuri dese. Cea mai mare parte din ce se vinde efectiv în centrele de grădinărit este un hibrid sau o selecție crescută pentru o culoare mai bună și o răspândire mai redusă. 'Albury Purple', de obicei listată ca Hypericum x inodorum (o încrucișare între H. androsaemum și H. hircinum), scoate frunze noi roșu-violet intens, care se maturizează spre verde, pe un arbust semi-persistent de aproximativ un metru, cu aceeași succesiune de la floarea galbenă la fructul negru. Seria Miracle și Magical, listată de RHS, urmează același model: arbuști compacți, căzători, care rămân semi-persistenți pe timpul unei ierni blânde, selecționați pentru recolte mai bogate de fructe roșii sau roșu-carmin, lucioase. În Carolina de Nord, selecționerii au mers mai departe și au produs soiuri triploide, fără semințe, precum 'Matisse' și 'Pollock', special pentru ca grădinarii să poată cultiva fructele fără autosemănarea care face specia deranjantă în alte zone.

Lumina și unde s-o plantezi

Sunătoarea arbustivă suportă atât soarele direct, cât și umbra parțială până la destul de adâncă și face față oricărei orientări, nord, sud, est sau vest, într-un loc expus sau adăpostit. Această versatilitate este ceea ce o face utilă sub coroana înaltă a copacilor sau lângă un gard umbrit, unde arbuștii înfloritori de obicei suferă; înflorește puțin mai abundent cu mai mult soare direct, dar nu eșuează pur și simplu la umbră, așa cum se întâmplă cu mulți alți arbuști cu fructe.

Sol și udare

Crește în sol acid, neutru sau alcalin, și în calcar, argilă, lut sau nisip, cu condiția ca drenajul să fie cel puțin moderat; RHS îi listează preferința de umiditate drept sol umed, dar bine drenat, sau bine drenat, nu mlăștinos. Udă o sunătoare arbustivă nou plantată regulat pe tot parcursul primei veri, cât timp rădăcinile se stabilesc. După aceea, face față singură perioadelor secetoase, iar în practică problema mai frecventă este o plantă care crește nestăpânit fără nicio udare, odată ce are un sezon de creștere în spate.

Tăierea: taie-o drastic la începutul primăverii

Deoarece florile și fructele se formează pe creșterea nouă din sezonul curent, sunătoarea arbustivă suportă o tăiere cu adevărat drastică la începutul primăverii, fără să piardă spectacolul din anul respectiv; cultivatorii comerciali de flori tăiate taie de obicei plantele până la sol cu aproximativ douăsprezece săptămâni înainte să vrea un val de tulpini cu fructe, apoi lasă noua creștere să poarte recolta. Într-o grădină, asta se traduce prin tunderea întregului arbust la 10-20 cm în martie, ceea ce menține compactă o plantă în mod natural laxă și întinsă și încurajează lăstarii noi, denși, care poartă cel mai bun spectacol de flori și fructe. Sari peste îndepărtarea florilor ofilite, deoarece a le înlătura ar însemna exact să elimini fructele pentru care merită cultivată planta.

Flori, fructe și puieți spontani

Ciorchini de până la aproximativ unsprezece flori mici, galbene, în formă de cupă, se deschid de la mijlocul verii, fiecare cu un mănunchi central de stamine stufoase. Sunt urmate de fructe care se coc trecând din verde printr-un stadiu roz-somon, apreciat în comerțul cu flori tăiate mai mult decât formele cu fructe brune mai șterse, apoi spre roșu și, în final, negru lucios, adesea cu mai multe stadii de culoare prezente simultan pe aceeași tulpină. Lăsată de capul ei, specia obișnuită începe să producă sămânță la 18 luni până la doi ani, până la aproximativ 2.000 de semințe pe plantă pe an, iar acele semințe rămân viabile în sol ani de zile, răspândite de păsările care mănâncă fructele, de apa curgătoare și de oricine aruncă resturi de grădină peste un gard. Exact această combinație este motivul pentru care sunătoarea arbustivă este tratată drept buruiană invazivă în părți din Noua Zeelandă și în Victoria și alte state din Australia, și de ce s-a naturalizat și în afara grădinilor în Chile: un arbust care arată îngrijit într-o bordură poate arunca puieți mult dincolo de ea în doar câteva sezoane.

Rugina hypericum și puține alte probleme

Principala boală de urmărit este rugina hypericum, Melampsora hypericorum, care apare sub formă de pete galbene până la roșiatice pe partea superioară a frunzei, cu pustule pulverulente, portocaliu-gălbui, corespunzătoare pe dedesubt, mai accentuată în vreme umedă, deoarece ciuperca are nevoie de frunziș umed pentru a se răspândi. Cultivatorii de flori tăiate aplică un program strict de control al ruginii, deoarece un singur focar sever poate distruge o recoltă; o plantă de grădină afectată ar trebui tăiată drastic, iar materialul infectat aruncat, nu compostat, deoarece ciuperca își încheie întregul ciclu de viață doar pe hypericum și reinfectează din resturile de frunze căzute. Alegerea unuia dintre soiurile mai noi, cu tendință de rezistență, în locul unui puiet nedenumit, reduce riscul. În rest, sunătoarea arbustivă este aproape fără probleme: RHS o evaluează în general ca fiind fără dăunători, cu ofilire și putrezirea rădăcinilor raportate ocazional în climate calde și umede, iar tripsii sau insectele țestoase apar ca vizitatori minori, rari.

Istorie, toxicitate și plante asemănătoare

Numele englezesc 'tutsan' este o formă tocită a expresiei anglo-normande toute-saine, însemnând 'complet sănătoasă', reflectând secole de folosire ca plantă pentru răni: frunzele erau zdrobite sau pisate și aplicate pe tăieturi, ca pansament antiseptic, cu mult înainte să existe îngrijirea modernă a rănilor. Fructele care i-au adus această reputație nu sunt hrană: RHS marchează planta drept potențial dăunătoare, notând că fructul este doar ornamental, nu trebuie mâncat, și recomandă mănuși la manipulare, aceeași precauție extinzându-se și la animalele de companie. Hypericum androsaemum, ca atare, nu apare pe lista ASPCA de plante toxice și netoxice; doar ruda ei, H. perforatum, este evaluată acolo formal drept toxică pentru pisici, câini și cai, așa că tratează sunătoarea arbustivă cu aceeași precauție de a ține departe animalele care ronțăie plante, în loc să presupui că este complet sigură. Această rudă este și cea mai ușor de exclus dintre plantele asemănătoare: H. perforatum are frunze mai mici, punctate cu glande uleioase translucide și o sevă care colorează în roșu, o capsulă uscată cu semințe, nu un fruct cărnos, și o reputație de remediu pe bază de plante și de buruiană de pășune, în timp ce sunătoarea arbustivă este arbustul mai mare și mai lemnos, cultivat pentru fructele sale care își schimbă culoarea. Hypericum 'Hidcote', compact și cu flori aurii, este o plantă complet diferită, un arbust persistent până la semi-persistent, câștigător al AGM, selecționat pentru flori, nu pentru vreun spectacol de fructe.