Iarba-Sfântului-Iacob

O rozetă de frunze adânc lobate, verde-închis, care în plină vară dă naștere unei tulpini florifere cu un capitol plat de flori galbene mici, de obicei în al doilea an de viață: aceasta este iarba-Sfântului-Iacob, iar un covor din ea într-o pășune de cai sau la marginea unei fânețe merită tratat rapid. Jacobaea vulgaris este numele botanic acceptat astăzi; majoritatea crescătorilor de cai o știu însă sub vechea denumire, Senecio jacobaea. Planta conține alcaloizi pirolizidinici care fac ca materialul vegetal, proaspăt sau uscat, să poată provoca leziuni hepatice fatale la cai și bovine. Mai puțin dramatic, este și cea mai importantă plantă-gazdă pentru omizile fluturelui cinabru și un magnet pentru albine și fluturi, motiv pentru care combaterea ei este reglementată, nu pur și simplu încurajată.

Cum recunoști iarba-Sfântului-Iacob

În primul an, planta crește doar ca o rozetă joasă de frunze penate, adânc lobate, verde-închis, care iernează la nivelul solului. În al doilea an, rozeta scoate o tulpină florifera care ajunge la aproximativ 15 cm până la 1,5 m înălțime, în funcție de condiții, potrivit RHS și extensiei Universității de Stat din Oregon. Florile se deschid din iulie până în octombrie, în capitule mari, plate, formate din flori galbene asemănătoare margaretelor, fiecare cu circa 15 petale-raze în jurul unui disc central mai închis la culoare. O singură plantă matură poate produce 100.000 de semințe sau mai multe, fiecare purtată de un smoc de peri adaptat dispersiei prin vânt, motiv pentru care o singură plantă netratată poate însămânța o fâșie întreagă de teren în doar câteva sezoane.

De ce e periculoasă pentru cai și animale de fermă

Pericolul vine de la alcaloizii pirolizidinici, prezenți în planta proaspătă sau uscată. RHS precizează că ingerarea de către animalele la pășunat poate provoca leziuni hepatice grave și poate fi fatală, risc care se extinde și la specii înrudite, precum iarba-Sfântului-Iacob de baltă sau cea păroasă. Fișa ASPCA despre această plantă descrie aceiași alcaloizi cauzând insuficiență hepatică progresivă, numită uneori „boala mersului legănat” sau „amețeala somnoroasă”: animalele par la început normale, apoi se degradează în decurs de câteva zile până la o săptămână, cu scădere în greutate, slăbiciune, căscat, lipsă de coordonare și îngălbenirea mucoaselor pe măsură ce ficatul cedează. Planta nu este foarte apetisantă în stare proaspătă, așa că intoxicarea apare de obicei când animalele nu au altă hrană la dispoziție, sau când planta ajunge balotată în fân, unde este la fel de toxică și mult mai greu de observat și evitat. Extensia Universității de Stat din Oregon adaugă că bovinele și caii sunt cele mai expuse riscului, în timp ce oile și caprele sunt comparativ mai puțin sensibile, deși nu lipsite de risc.

Statut legal: legislația britanică privind buruienile

În Regatul Unit, iarba-Sfântului-Iacob este una dintre cele cinci plante desemnate buruiană vătămătoare prin Weeds Act 1959, o listă care mai include două specii de scaieți și două de știr-de-baltă. Legea din 2003 privind combaterea acestei plante a adăugat un Cod de Bune Practici pentru prevenirea răspândirii ei, iar RHS notează că nerespectarea lui poate fi folosită ca probă într-un proces împotriva unui proprietar a cărui plantă s-a răspândit pe terenul de pășunat vecin. Nimic din toate astea nu face ilegală cultivarea plantei în sine: legislația vizează răspândirea ei în apropierea cailor și a animalelor de fermă, nu planta crescută liber într-un colț sălbatic fără pășune în apropiere. În unele zone din Statele Unite, extensia Universității de Stat din Oregon descrie această buruiană ca fiind larg răspândită și invazivă, iar administratorii de terenuri sunt așteptați să o combată activ, cu programe dedicate de combatere biologică derulate încă de când planta s-a stabilit pe coasta de vest.

Smulgerea manuală: momentul contează mai mult decât cositul

Cel mai clar sfat practic al RHS este și cel mai contraintuitiv: nu tăia pur și simplu planta. Cositul unei tulpini înflorite elimină amenințarea imediată a semințelor, dar tinde să împingă planta să se comporte ca o perenă, în loc să moară după înflorire cum ar face în mod normal, așa că o zonă cosită poate reveni mai deasă în anul următor. Fereastra mai bună este primul an, cât timp planta e încă doar o rozetă de frunze, fără tulpină florifera: săpălugitul răsadurilor înainte să se înrădăcineze, sau smulgerea și dezgroparea rozetelor cu mâna, rezolvă problema înainte ca planta să apuce să producă semințe. Extensia Universității de Stat din Oregon recomandă dezgroparea plantelor cu rădăcini cu tot, cât timp solul este umed, moment în care sistemul radicular se desprinde curat, și eliminarea materialului smuls la gunoi sau la groapa de deșeuri, nu la compost, pentru că atât alcaloizii, cât și semințele viabile pot supraviețui compostării de acasă. Un strat de 10 cm de mulci organic peste o zonă unde planta a fost o problemă, așa cum recomandă RHS, ajută la împiedicarea următorului val de răsaduri să se instaleze.

Combatere biologică: fluturele cinabru și gărgărițele

Acolo unde combaterea mecanică nu e practică pe suprafețe mari, trei insecte au fost folosite special împotriva acestei plante: fluturele cinabru (Tyria jacobaeae), ale cărui omizi dungate portocaliu cu negru pot despuia o plantă până la tulpina goală; gărgărița rădăcinilor (Longitarsus jacobaeae), ale cărei larve se hrănesc în interiorul rădăcinilor, în timp ce adulții rod găuri mici în frunze; și musca semințelor (Botanophila seneciella), ale cărei larve distrug semințele în curs de dezvoltare din interiorul capitulului. Extensia Universității de Stat din Oregon raportează că, în locurile unde au fost introduse gărgărițele, s-a obținut o combatere de peste 90% după șapte ani, iar programul mai amplu de combatere biologică de pe coasta de vest este descris ca o reușită majoră. Rezultatele nu sunt universale: aceeași extensie notează că buruiana continuă să se extindă spre regiunile interioare mai reci din nord-vestul Pacificului, unde aceleași insecte n-au reușit deocamdată să se stabilească.

Valoarea ecologică, dincolo de etichetele de avertizare

Dacă lăsăm deoparte avertismentele legate de animale, planta este una dintre cele mai valoroase plante sălbatice de pe marginile de drum sau garduri vii britanice: RHS a înregistrat peste 200 de specii de nevertebrate pe ea, iar planta este gazda principală pentru fluturele cinabru, activ ziua, ale cărui omizi dungate negru cu portocaliu se hrănesc în grupuri vizibile pe timpul verii. Aceleași capitule plate care fac planta ușor de recunoscut sunt și o sursă puternică de nectar și polen pentru albine și fluturi mai târziu în sezon, când multe alte plante de la marginea drumului au terminat deja înflorirea. Tocmai această valoare ecologică explică de ce planta este gestionată, nu eradicată din start, în majoritatea situațiilor: smulgerea fiecărei plante dintr-un colț sălbatic sau de pe marginea drumului, fără animale la pășunat în apropiere, înseamnă a sacrifica o resursă reală pentru fauna sălbatică în schimbul unui risc care, în acel context, practic nu există.

Greșeli frecvente

• Compostarea plantelor smulse. Grămezile de compost de acasă rareori ajung suficient de fierbinți pentru a distruge sigur semințele sau a descompune alcaloizii; extensia Universității de Stat din Oregon recomandă aruncarea plantelor smulse la gunoi sau la groapa de deșeuri.
• Cositul în loc de smuls. Așa cum notează RHS, cositul unei tulpini înflorite tinde să facă planta să se comporte ca o perenă, în loc să moară natural, așa că o zonă cosită revine adesea mai deasă anul următor.
• Presupunerea că un cal o va evita. Planta nu e foarte apetisantă în stare proaspătă, potrivit ASPCA și RHS, dar animalele o mănâncă totuși când pășunea e săracă, sau fără să știe, în fân, unde e la fel de toxică și mai greu de observat.
• Tratarea fiecărei apariții ca pe o urgență. Departe de padocuri și fânețe, o zonă lăsată neatinsă la marginea drumului sau într-un colț sălbatic hrănește omizile fluturelui cinabru și polenizatorii, nu reprezintă un risc pentru animale.
• Ignorarea oilor și caprelor de pe același teren. Sunt mai puțin sensibile la intoxicație decât caii și bovinele, potrivit extensiei Universității de Stat din Oregon, dar mai puțin sensibil nu înseamnă în siguranță, iar pășunatul mixt nu elimină nevoia de combatere.